Kazahstan - statul din inima lumii cu probleme... etnice de circulație

Cu cei peste 2,7 milioane kmp, această țară central asiatică, este cea mai mare  dintre cele desprinse din fosta URSS, fiind considerată totodată cea mai întinsă țară din lume fără ieșire la Oceanul Planetar.

Kazahstanul are o poziție privilegiată din punct de vedere geografic și geopolitic, aflându-se în mijlocul Eurasiei sau chiar în inima lumii de azi, cu peste 5% din teritoriu inclus în Europa, și având granițe foarte lungi cu Federația Rusă în nord și nord-est, China în est, Uzbekistan, Turkmenistan și Kîrgîzstan în sud.

Cu  o diversitate etnică extraordinară, determinată de factorul politic, și anume de deportările și mișcările masive de populație din timpul prigoanei staliniste, Kazahstanul a reușit abia după anul 2000 să aibă peste 50% din populație de origine kazahă, pe fondul plecărilor masive ale rușilor, germanilor( deportați aici din Republica Volga), ucrainenilor, belarușilor sau tătarilor( deportați aici din Crimeea) ori ale meșcheților cauzazieni.

Spre deosebire de celelalte tări central asiatice, foste sovietice, Kazahstanul nu a trecut prin foarte mari frământări politice, sociale, etnice sau războaie civile  ca Uzbekistanul sau Tadjikistanul, pentru că are la conducere din anii ’90 un clan puternic ancorat în politica internă, condus de Nursultan Nazarbaiev, de curând declarat președinte pe viață și pentru că are resurse uriașe de petrol, gaze și minereuri care asigură venituri substanțiale elitei conducătoare și permit ținerea într-o stare de dependență a populației sărace.

Conducerea autoritară, dictatorială, este de altfel, o caracteristică a tuturor regimurilor din fostele republici sovietice din Asia Centrală, ceea ce a asigurat în anii din urmă o relativă stabilitate politică, economică și socială, pe fondul închegării unei identități naționale, lucru greu de obținut, având în vedere mentalitățile de clan și organizarea tribală a societății rurale.

Vulnerabilitățile Kazahastanului, vin de la statutul țării de exportator de materii prime, dependența de companiile rusești și de rețele lor de distribuție, coeziunea etnică precară, lipsa infrastructurii pe suprafețe mari, practic nelocuite, din stepele nordice sau estice, relația de graniță tensionată cu China, din cauza insurgenței uigure din provincia chineză Xianjiang sau Turkestanul de Est, regimul autoritarist și nereformarea și democratizarea societății kazahe și împlicit a instituțiilor.

Conflictul din Tibet și anexarea acestuia- tabloul, pe scurt

În aprilie 1952, delegația de tibetani trimisă la Beijing, este forțată să semneze un acord în 17 puncte, care consfințea anexarea acestei regiuni de 3,8 milioane kmp( din 9,6 milioane kmp, totalul Chinei).

Tibetul deține doar 0,46% din populația Chinei și se numesște din punct de vedere administrativ Xizang sau Regiunea Autonomă Tibet.

Ocuparea Tibetului de către Armata Populară de Eliberare în 1950, aduce cu sine o schimbare majoră în etosul cultural al țării, obligă guvernul și pe Dalai-Lama să plece în exil, în 1959 și schimbă fundamental societatea tibetană.

Azi, tabloul ar arăta cam așa: predomină armata și cadrele ei în toate zonele administrative din Xizang( în chineză ,,Țara comorilor din apus”), mii de prizonieri în închisori și lagăre de muncă în urma revoluției culturale din timpul lui Mao, represalii sângeroase în anii 1980, atacuri și boicoturi constante împotriva lui Dalai –Lama și a guvernelor care îl susțin pe acesta, tibetanii care nu stăpânesc limba chineză sunt marginalizați, refuzul oricărui dialog despre posibila independență a Tibetului.

Autismul politic al Chinei devine mai acut, odată cu revoltele din Piața din Tienanmen dublate în 1989 și de primirea de către Dalai-Lama a premiului Nobel pentru pace( care conduce un guvern din exil în India și carismatic cum este, a adunat în jurul lui toată rezistența anti chineză), mai ales că un alt mare dizident politic chinez, Liu Xiaobo, primește același premiu în 2010.

Autoritățile chineze continuă persecuțiile și expulzările în rândul călugărilor și călugărițelor tibetane pe care îi acuză permanent de colaboraționism, ceea ce îi privează pe tibetani de orice posibilitate de a-și păstra propria credință și cultură, cei 50 de ani de dominație chineză au făcut ca zeci de mii de nativi să aleagă calea exilului în India, Nepal sau în Occident.

Insurgența uygură din estul Chinei- o problemă ținută la secret

Regiunea cu alb/ sursa:http://hillfighter.deviantart.com

Djungaria/ Xinjiang/ Turkestanul de Est reprezintă o regiune foarte întinsă unde este activ un conflict etnic în partea de nord-est a Chinei. 

Provincia chineză are dimensiunile Iranului, și este locuită de uyguri, kazachi, uzbeci, hui, han, tibetani, mongoli sau tadjici, aflată pe marele Drum al Mătăsii și la capătul de vest al Marelui Zid.

Dominată de munții Tian Shan și Altai, cuprinzând în mijloc depresiunile Tarim și Djungaria, această regiune deșertică, este cunoscută pentru insurgența islamistă a uygurilor, care luptă pentru declararea unui stat numit Turkestanul de Est.

Uygurii se disting prin descendența turcică, fiind  parte a acestui mare popor central asiatic, sub aspect cultural și etno-lingvistic.

Mișcarea pentru independența Turkestanului de Est luptă cu guvernul chinez, prin atacuri teroriste în diferite orașe și în capitala regiunii Urümqi. Rebelii uyguri sunt vânați și sunt condamnați la moarte în China, după o judecată sumară, acest lucru ducând la radicalizarea discursului și acțiunilor acestora, care se revendică tot mai mult de la cercurile islamiste jihadiste.

Istoria conflictelor este lungă, și capătă consistență odată cu implicarea URSS în conflict, la sfârșitul celui de-al doilea Război Mondial, insurgența uygură fiind susținută și alimentată cu arme, să lupte împotriva unei Chine comuniste, aliate sovieticilor, cel puțin  la nivel oficial/declarativ.

Alimentarea cu logistică și arme  a insurgenței uygure, a făcut parte din seria de conflicte pe care cele două mari puteri le-au avut pe toată perioada comunistă comună. 

În sudul acestei regiuni se află un teritoriu disputant de China, care și-a revendicat și înglobat partea de zonă sub numele de Aksai Chin, în timp ce India și Pakistan, nu au reușit să ajungă la un acord pentru partea lor de teritoriu numit Jammu Kashmir.

Criza refugiaților- multe date, puține înțelesuri

sursa: stiri.tvr.ro

Mai mult de 65 de milioane de refugiați sunt  răspândiți în toată lumea, și , din păcate, jumătate din aceștia sunt copii. 

Atunci când liderii globali s-au întâlnit la New York, în septembrie 2016, pe această problema, au stabilit că își vor dubla eforturile ca această criză globală să se reducă substanțial.

Tot atunci s-a stabilit ca anual cel puțin 10% dintre acști refugiați să fie relocați, în diverse țări, pe principii mult mai echitabile decât înainte, când concentrarea era doar pe unele state.

Conform datelor puse la dispoziție atunci de Înaltul Comisariat ONU pentru Refugiați, cei mai mulți din cei 65 de milioane de refugiați, provin din țări devastate de conflicte și cu războaie civile în desfășurare, cum sunt Siria, Afganistan, Irak, Somalia, Yemen și Eritreea, iar aici nu sunt socotiți cei peste 5 milioane de refugiați palestinieni răspândiți prin statele din Orientul Mijlociu. Costul pentru generațiile viitoare este copleșitor, dacă socotim că jumătate sunt copii needucați, nevaccinați și ușor de manipulat emoțional.

Statele care sunt primele baze de refugiu pentru cei plecați din calea războaielor, sunt Pakistanul cu tabere pentru afgani, Turcia, Liban și Iordania cu tabere pentru sirieni, Republica Democrată Congo plus Kenya, pentru somalezi, sudanezi și rwandezi. Aceste țări, sufocate de valurile de refugiați, nu reușesc să facă față acestui uriaș aflux, cu tot ajutorul intern și extern pus la dispoziție, și reclamă pe bună dreptate o politică de asumare a refugiaților la nivel global.

Situația refugiaților din sudul Europei care traversează Marea Mediterană în bărci nesigure și extrem de aglomerate, este gravă și a generat tensiuni în Grecia, Italia, Cipru, Franța și Spania. Frontex, poliția de frontieră europeană din sudul continentului, a fost răspunsul Europei la această criză. Dublarea forțelor de patrulare prin participarea tuturor țărilor europene cu pază de coastă, a atenuat puțin din acest aflux, dar nu a rezolvat nici pe departe problema.

Singura care și-a asumat cu adevărat primirea refugiaților a fost Germania, cu costuri economice interne, și politice uriașe pentru țară dar și pentru Angela Merkel. Restul țărilor europene au procedat la ridicarea de garduri, izolându-se prin ignorarea celorlalți, iar problema împărțirii refugiaților din Europa în mod echitabil a început dar foarte timid și cu opoziții vehemente din partea Ungariei, Poloniei, Cehiei și a Slovaciei adică a țărilor care formează grupul de la Vișegrad.

After Brexit- câteva păreri

sursa:europarl.ro

Pentru Uniunea Europeană momentul votului britanicilor pentru ieșirea din construcția europeană, nu putea cădea mai prost. 

Contextul era și este încă unul destabilizator din multe puncte de vedere: politica agresivă a Rusiei și imixtiunile acesteia în campaniile electorale din unele importante țări europene, catastrofa umanitară din Africa de Nord și Orientul Mijlociu sau atacurile teroriste din orașele și capitalele Europei, peste care se suprapun autoritarismul dictatorial  și derivele din Turcia lui Erdogan și criza refugiaților.

Având în vedere preocupările pentru unitatea UE, și Bruxelles-ul și Londra au tot interesul ca această ieșire să nu producă mai multe pagube economice colaterale decât ce se prognozează. 

Liderii UE trebuie să mențină  stabilitatea politică și să armonizeze punctele de vedere destul de diferite venite dinspre Budapesta sau Paris, cu privire la naționalismul unor lideri din aceste state, în timp ce liderii britanici, încearcă să dea semnale în interior dar și către partenerii comerciali externi, că ieșirea se va face calm, în trepte și pe baza unor acorduri care să nu afecteze economia regatului.

Londra pledează în continuare pentru un NATO puternic, pentru continuarea sancțiunilor la adresa Rusiei, lucruri care se întâmplau și în perioada de dinainte de Brexit, și pune în discuție o nouă rundă de negocieri cu Moscova în privința conflictului din estul Ucrainei propunând chiar soluții cu privire la criza refugiaților din Europa. 

Acest lucru arată preocuparea Londrei pentru păstrarea unei legături strânse cu toate instituțiile europene și pentru păstrarea locului important în structurile NATO.

Liderii UE nu par totuși  capabili să găsească soluții la problema negocierilor cu autoritățile britanice deși se declară dispuși la negocieri dure. Blocul comunitar are de făcut față la numeroase provocări interne, mai ales că urmează alegeri importante în Germania și Franța, dar și provocări externe, legate de ascensiunea discursului anti Europa al liderului turc Erdogan, de problema celor peste 2 milioane de refugiați pe care Turcia îi are cazați pe teritoriul său și care constituie un element de șantaj la adresa Bruxelles-ului. 

Mecanismele greoaie din interiorul UE și imobilismului instituțiilor europene, duc la imposibilitatea luării unor decizii rapide, în momente hotărâtoare, iar acest lucru împreună cu numeroase legi impuse de la centru, au accentuat dorința britanicilor de a ieși de sub tutela europeană. Asta în cazul în care cei 2-3% dintre englezi care au înclinat balanța chiar și-au pus așa problema. Mă îndoiesc insă că au avut această capacitate de analiză și de sinteză( și mă refer strict la procentul de mai sus!).

Mai nou, după semnarea de către regină a actului care consfințește Brexit-ul( și după momentul invocării art.50, de la Bruxelles), au apărut cereri de reluare a referendum-ului de separare a Scoției de Regatul Unit, act care a ținut cu sufletul gură o întreagă Europă în 2014, așa că și Londra se confrunță cu provocări uriașe. Provocări pe care le va aduce 2017 și anii următori în contextul alegerilor căștigate de Donald Trump în SUA, despre care se știe că a susținut campania de ieșire din UE a Marii Britanii.

Zimbabwe- moșia lui Robert Mugabe

bancnota de 100 de trilioane

Zimbabwe este un stat situat în zona centrală a sudului Africii, fără ieșire la mare, aflat între Mozambic, la nord și est, Africa de Sud la sud, Botswana și Zambia pe rama vestică. Numită o perioadă Rhodesia de Sud, după numele englezului Rhodes care a explorat zona în 1891,  această țară are o structură etnică foarte omogenă, negrii bantu deținând 98% din populație.

Cu toate acestea, cei aproape 2% populație albă au condus țara o bună perioadă de timp. În 1965 primul ministru Jan  Douglas Smith, declară Rhodesia independentă, și ruperea monstrului politic postcolonial britanic numit Federația Rhodesiei și Nyassalandului( azi, Zambia, Zimbabwe și Malawi).

Minoritatea albă, proprietară de terenuri și fabrici, beneficiază de suportul necondiționat al Africii de Sud, ambele promovând politica de apartheid, asta în ciuda sancțiunilor economice internaționale( ONU, OUA), inclusiv ale Marii Britanii.

Anii ’70 sunt marcați de politica din ce în ce mai rigidă, absurdă și segregaționistă a guvernului de la Harare, ceea ce accentuează lupta pentru eliberare a negrilor, antagonizează puternic societatea și înmulțesc atacurile gherilelor antiaparthaid. În 1979 Marea Britanie preia pentru scurt timp controlul asupra țării, impune încheierea unui acord între minoritatea albă care deține pârghiile economice și majoritatea negroidă, care prevedea organizarea primelor alegeri libere și dobândirea deplinei suveranități.

Două mișcări rebele provenite din etnii diferite participă la negocieri, ZANU ( Uniunea Națională Africană din Zimbabwe) condusă de Robert Mugabe și sprijinită militar și financiar de China comunistă și ZAPU( Uniunea Poporului African din Zimbabwe), condusă de Joshua Nkomo, sprijinită de URSS. Prima acționa în Zimbabwe prin incursiuni de la bazele militare din Zambia, cea de- a doua acționa din Mozambicul vecin. Forțe armate ale Commonwealth-ului sunt trimise în țară, ca trupe de menținere a păcii, pentru a supraveghea încetarea războiului civil care dura de 14 ani, și care făcuse  zeci de mii de victime.

Alegerile din 1980 sunt câștigate de ZANU, iar liderul acestei formațiuni Robert Mugabe, devine prim–ministru. Conducerea din ce în ce mai autoritară, linia marxist –leninist-maoistă, luată de partidul de la putere, fac ca în 1987 să intervină o modificare constituțională, Zimbabwe devenind republică prezidențială. Astfel că fostul prim-ministru devine și președinte cu puteri absolute, reușind înclusiv absorbția fostului inamic politic, ZAPU, rezultatul fiind apariția unui partid unic numit acum ZANU-FP( Uniunea Națională Africană din Zimbabwe- Frontul Patriotic).

Ales și reales la fiecare 6 ani de către un parlament obedient, Robert Mugabe, menține sistemul autoritar de conducere a țării, dar în 1995 economia dă semne de stagnare și de criză, în 1998-2000 președintele aplică o nouă reformă agrară, prin care preia pământurile a peste 5000 de ferme deținute de albi, și le oferă micilor fermieri locali negri. Persecuțiile la care sunt supuși membri minorității albe, generează un val de migrație către Europa și către Africa de Sud. Un alt efect al naționalizării pământurilor este ieșirea țării din uniunea politică și economică a fostelor colonii britanice, numită Commonwealth.

Situația din  țară se deteriorează de la an la an, tensiunile sociale sunt în creștere, alimentate și de o decizie de distrugere a mahalalelor din apropierea marilor orașe și a capitalei, numită Operațiunea Murambatsvina, infectarea cu HIV a unui procent mare de populație, epidemiile de holeră și inflația uriașă din ultimii ani( a renunțat la monedă folosid monede din Africa de Sud și Botswana), distrug practic o țară cu o industrie diversă( a doua ca putere și complexitate după cea din Africa de Sud), o agricultură dezvoltată și intensivă, un mediu favorabil și o natură și o climă deosebită.

Dictatorul Mugabe, conduce în continuare o țară aflată în colaps, toate alegerile( ultimele în 2013) fiind considerate de observatorii internaționali ca fiind rezultatul unor presiuni și condiționări uriașe, la adresa populației și a firavei opoziții grupate în Mișcarea pentru o Schimbare Democratică- Tsvangirai( MDC-T).

Kosovo un stat care trăiește din orgolii etno-religioase

Un stat tânăr, apărut în 2008, în urma conflictului sârbo-kosovar, situat între Serbia la nord, Muntenegru și Albania la vest și Macedonia la sud.

În 1389, în zona Kosovopolje din sudul fostei Iugoslavii, are loc o bătălie foarte importantă între armatele sârbe și cele otomane, bătălie din care sârbii ies înfrânți și care pecetluiește soarta acestei țări pentru următorii aproximativ cinci sute de ani. 

Este transformată în provincie a Imperiului Otoman, câțiva ani mai târziu.
Azi, în zona de sud a fostei Iugoslavii, după ani de lupte și atentate teroriste se naște un nou stat, în care populația de origine albaneză deține un procent de 90%, iar sârbii doar 10 %.

Bătălia de la Kosovopolje reprezintă momentul în care turcii încep să impună religia musulmană locuitorilor sârbi sau albanezi, cei mai mulți dintre albanezi acceptă această nouă religie, ceea ce le conferă un alt statut în fața stăpânirii otomane, în timp ce sârbii nu renunță la religia ortodoxă (asta include și o latură religioasă a conflictului, pe lângă cea etnică).
Aceste elemente creează cadrul unor acțiuni de separare pe criterii etnice și religioase între sârbii care, deși erau în minoritate în această zonă, ei conduceau practic Iugoslavia de atunci.
După 1990 când statul iugoslav se destramă, în Kosovo apar mișcări de protest și grupări teroriste, care cer eliberarea kosovarilor de sub dominația sârbă, cea mai cunoscută este UCK- Armata de Eliberare din Kosovo, care inițiază lupte împotriva armatei sârbe, soldate cu mii de morți (inclusiv gropi comune și epurare etnică, din ambele părți) și cu peste 700 000 de refugiați kosovari (în special, în Albania și în Macedonia vecină), în aprilie 1999.
După retragerea sau mai bine zis, îndepărtarea de la putere a lui Slobodan Miloșevici și apoi după moartea acestuia, se creează condițiile pentru ca această republică autonomă din sudul Serbiei să-și declare independența în februarie 2008(multe state au recunoscut independența țării, la cererea SUA, dar nu și România, Spania, Slovacia sau Cipru- țări cu probleme etnice recunoscute).
Forțele ONU rămân în dispozitiv, numindu-se în continuare KFOR (Kosovo Force), forțe care numără și soldați și jandarmi români.
Iată cum visul naționaliștilor sârbi de a crea o mare Serbie, care să includă enclavele sârbești din Bosnia, Croația sau Macedonia, este destrămat, în așa măsură încât teritoriul sârbesc este ciopârțit azi și redus la o suprafață nesemnificativă în raport cu aspirațiile lor naționaliste.
Ambițiile politice și naționaliste ale lui Slobodan Miloșevici și ale altor politicieni sârbi, lipsa de viziune politică, implicarea Rusiei care a găsit aici teren fertil pentru acțiuni anti occidentale, administrarea haotică a tensiunilor etnice, au înjumătățit practic teritoriul Serbiei.

Azi, Kosovo este cea mai săracă țară din Europa, instituțiile democratice sunt încă în curs de înființare și de consolidare, tensiunile etnice amenință permanent statbilitatea tării, iar dependența de ajutorul financiar extern se perpetuează și fac din Kosovo un stat artificial, un stat asistat, care trăiește din orgolii etnice și religioase.