joi, 29 decembrie 2016

Turkmenistanul și farul său călăuzitor cu statuie de aur

sursa Imperator Travel
Este o fostă republică sovietică din Asia centrală, una dintre cele mai închise, cu regimul autoritarist cel mai reprezentativ și mai represiv. Tukmenistanul indică cel mai bine, felul în care sovietizarea, sistemul de control al serviciilor secrete și comunismul au avut succes, într-o zonă cu tradiții tribale puternice.
Președintele Saparmurat Nyazov( mort subit în 2006), fost lider al partidului comunist din RSS Turkmenă, devine în 1999, printr-o decizie a parlamentului supus marelui stăpân, președinte pe viață, numele său primind și apelativul Turkmenbași- Tatăl Turkmenistanului.
De altfel, în capitala Ashabad( Ashgabat), se află o statuie de aur a acestuia care se învârte, probabil după soare și multe construcții megalomanice din marmură.  Noul președinte Gurbangulî Berdimuhamedov, continuă linia fostului far călăuzitor al tukmenilor, conducând țara cu o mână de fier. 
Nu este o țară unde să existe conflicte interne și nici de graniță, are o omogenitate etnică de invidiat, față de celelelalte state fost sovietice central asiatice, sistemul partidului unic pare să aibă succes, cultul personalității atinge noi culmi, iar democrația practic nu a existat în această țară.
Beneficiază de relații excelente cu Iranul( alt stat cu vederi autoritarist-islamiste), Turcia( de care este legată cultural și lingvistic) și Federația Rusă, în cadrul sistemului de comerț al CSI. 
Bogată în hidrocarburi, mai ales gaz metan, Turkmenistanul se află în situația de a fi un stat care crește economic, odată cu noul gazoduct către China, deschis în 2009, dar nu întreprinde absolut nimic în direcția deschiderii granițelor sau a reformării sistemului de învățământ, de exemplu.

Interzicerea unor drepturi legate de organizațiile religioase, etnice sau culturale, au făcut ca  zeci de mii de foști locuitori sovietici ai țării( ruși, ucraineni, uzbeci) să plece din țară, mai ales după declararea limbii turkmene ca unică limbă de studiu.

sâmbătă, 17 decembrie 2016

Siria-istoria unui război civil nesfârșit

Stat arab situat la sud de Turcia, având ca vecini state cu probleme interne și cu care are chiar dispute teritoriale, cum ar fi Israelul( cazul Înălțimilor Golan), Libanul, Irakul și Iordania,  dar și cu  ieșire pe 175 de kilometri la Marea Mediterană.

Stat aflat la intersecția unor drumuri comerciale antice și într-o poziție geostrategică de excepție, Siria s-a confuntat cu numeroase lovituri de stat și războaie civile fratricide, imediat după declararea independenței și eliberarea teritoriului de trupele franco –britanice, în 1946. Până în 1970 Siria este scena unor mișcări politice teribile, în care au loc nu mai puțin de 8 lovituri de stat, înclusiv în perioada în care Siria a fost unită, într-o construcție politică cel puțin ciudată, cu Egiptul de peste Mediterană, sub numele de Republica Arabă Unită. În 1963 începe hegemonia Partidului Baas(Ba’ath) Socialist ce promovează un panislamism exacerbat, care ajuns la putere, inițiază măsuri radicale de naționalizare a întreprinderilor și o reformă agrară de inspirație socialistă.
În 1971, puterea este preluată de liderul acestui partid, generalul Hafez al-Assad, ce pune Siria în prima linie a luptei comuniste și al panarabismului, fiind aliatul principal al URSS  în regiune.
Siria este condusă cu o mână de fier, într-o manieră dictatorială, în care președintele are dreptul, conform constituției, să conducă guvernul, să revoce primul ministru, să schimbe vicepreședintele sau pe orice ministru.
Orientarea comunistă se vede clar în structura parlamentului unicameral, unde din 250 de locuri, 127 sunt rezervate muncitorilor și țăranilor. Având ca obiectiv (re)crearea Siriei Mari, a unei națiuni siriene dominante în Orientul Apropiat, armata  și comandatul ei suprem s-au implicat în conflictele cu Israelul, din 1948-1949,  în războiul de Yom Kippur din 1973,  sau în cel din 1967- Războiul de Șase Zile-, când pierde zona Înălțimilor Golan, teritoriu din sud vestul extrem, în care Israelul construiește de zeci de ani colonii evreiești.
Un alt conflict în care s-a implicat activ, a fost cel din Liban, un război civil care a durat din 1975 până în 1990, în care Siria a jucat rolul puterii protectoare, cu trupe de menținere a păcii (numite oficial Forțe Arabe de Descurajare) trimise acolo- în jur de 30 000 de militari-, un tratat din 1989 consfințind acest rol.
În războiul petrogranițelor sunito-șiit, dintre Irak și Iran, din anii 1980-1988, Siria se aliază cu Iranul șiit, iar în războiul din Golf din 1991, se poziționează în tabăra aliaților condusă de SUA, împotriva lui Saddam Hussein.
Legăturile cu Iranul sunt extrem de puternice, până azi, datorită religiei și faptului că deși doar 10% din populație este șiită( alawiți, de fapt, un subgrup șiit, care nu este recunoscut de marea majoritate sunită nici măcar ca musulmani), aceasta constituie elita conducătoare a țării, din partidul Baas, care este de fapt un partid constituit pe criterii etnico-religioase.
Iranul susține oriunde în lumea arabă sau în lumea occidentală lupta de orice fel a musulmanilor șiiți, pentru recunoaștere sau putere, cel mai recent exemplu este insurgența Houthi din Yemen.
1999 este anul în care președintele Hafez al-Assad, este confirmat în funcție pentru al 5 lea mandat, cu nu mai puțin de 99,98 % din sufragii, mandat dus la capăt de fiul său Bashar al-Assad, asta după moartea lui Hafez al-Assad în 2000.
Bashar al-Assad, se află de atunci la putere, continuând politica dictatorială a tatălui său și punând Siria pe harta țărilor în care se desfășoară unul dintre cele mai sângeroase războaie civile din secolele XX-XXI.
Ca un efect al primăverii arabe, în Siria, în 2011,  încep ample manifestații împotriva guvernului condus de al-Assad, care vizează încălcarea unor drepturi și libertăți, a hegemoniei sectei alawite, a șomajului și corupției generalizate din țară.
Deși introduce câteva reforme, una dintre ele fiind acordarea de cetățenie la mii de kurzi sau majorarea salariilor, conflictele tot mai dese între manifestanți și forțele de Securitate se soldează cu sute de morți și răniți și cu mii de arestați. În scurt timp este evident pentru toată lumea că revolta sau conflictul din Siria, devine un război civil în toată regula, dus nu numai cu coctailuri Molotov și Kalashnikov ci și cu blindate și avioane de bombardament.
În prezent, în 2016, situația se prezintă astfel, cea mai mare parte a vestului țării este controlat de armata siriană guvernamentală și de aviația rusă adusă în sprijinul președintelui, cu excepția unei regiuni extinse din jurul orașului Alep, ținta unor bombardamente puternice ale avioanelor ruse și siriene și unde opoziția siriană Armata Siriană Liberă și Frontul Islamic, dețin încă poziții, plus o regiune întinsă din sud și de la granița cu Israelul. Nordul țării unde trăiau cei 6%  kurzi, este sub influența milițiilor Peshmerga, care luptă pentru crearea unui Kurdistan liber, atît în Siria cât și în Irakul vecin.
Centrul și estul țării este ocupat de ISIS (DAESH) care a proclamat un califat în această regiune și în tot nordul și nord estul Irakului, grupare teroristă care a ocupat regiunea dintre cele două țări în câteva luni, în condițiile disoluției statelor respective din cauza războaielor civile.
Frontul Al Nusra deține câteva poziții cheie în nord estul Siriei, spre granița cu Turcia. Consecința războiului care durează de mai bine de 5 ani este una cumplită pentru populația acestei țări și pentru Siria însăși, aproape 500 000 de victime din care o bună parte copii nevinovați și milioane de refugiați în Liban, Iordania și Turcia, unde există multe tabere administrate de UNCHR.
Dincolo de cauzele religioase și etnice evidente, precum si interesele unor țări și companii care doreau să construiscă gazoducte pe teritoriul Siriei, este foarte clar că efectele conflictului est/ vest, lumea occidentală și democratică vs lumea post sovietică și autoritaristă, duc aici un război care trimite cu gândul la un eventual al III lea război mondial. Este de ajuns să citim care sunt beligeranții și cine îi susține.

Coaliția împotriva guvernului este susținută de SUA, statele occidentale din NATO și UE plus statele sunite din Golf, Iordania, Qatar, EAU și Arabia Saudită și Turcia( mai puțin când este vorba de kurzi) în timp ce guvernul lui Assad este susținut de Rusia, China, Coreea de Nord și Iran. 

luni, 5 decembrie 2016

Togo- dictatură pe viață

Este un stat desfășurat ca o fâșie de peste 500 de kilometri, din Golful Guineii, până în zona saheliană burkineză. Togo din perioada colonială este de fapt un teritoriu adminstrat de francezi, care devine independent în 1960, însă trasarea arbitrară a granițelor a dus la tensiuni interne serioase.

Primul președinte al țării Sylvanus Olympio, originar din sud este asasinat de ofițerii unei facțiuni armate din nord, la doar trei ani de la declararea independenței, succesorul lui, Nicholas Grunitzky, este eliminat de la putere în 1967, de către  generalul Gnassingbe Eyadema. 
Un melanj extraordinar de etnii și culturi, într-o țară cu o lățime maximă de  150 de kilometri, duce inevitabil la conflicte etnico-religioase.

Creștini în sud, musulmani și animiști în nord, limbile cabrais( kabye) în nord și ewe în sud, plus grupurile etnice ewe, fulani și hausa, sunt ingredientele pentru un stat aflat într-o stare conflictuală permanentă. Măsura cea mai la îndemână pentru generalul Eyadema, a fost să instituie un regim dictatorial, pe viață, cu partid unic, ceea ce a dus la întruntări armate între opoziția democratică și armată care au atins punctul culminant în 1993.


În 1999 are loc o vizită de stat istorică(?) a unui alt dictator sângeros, care a destabilizat tot vestul Africii, Charles Taylor, președintele Liberiei. Generalului Eyadema, care a condus țara între 1967 și 2005, îi succede fiul său, Faure E. Gnassingbe, ales prin alegeri așa zis libere, contestate de opoziția firavă democratică din țară. 
Rezultatul anilor de prezență colonială, germană, până la Primul Război Mondial, apoi franco-britanică și franceză după al Doilea Război Mondial, și dictatorială după 1960, este o țară fragilă din punct de vedere politic, cu o industrie slabă, incapabilă să-și asigure independența energetică, cu o rețea de transporturi bună, datorată în mare parte germanilor și francezilor, și care nu are alte resurse, în afara unor fosfați, nu va reuși să se redreseze practic niciodată.

UN official days about conflicts

          27 january        International Holocaust Remembrance Day                                                                       ...