Se afișează postările cu eticheta ţări pacifice. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta ţări pacifice. Afișați toate postările

marți, 14 noiembrie 2023

UN official days about conflicts

 


        27 january       International Holocaust Remembrance Day                                                                                                                                                                                   

*      21 mars           International Day for the Elimination of Racial Discrimination

*      25 mars           International Day for the Commemoration of Victims of Slavery and Transatlantic Trade with Slave

*       7 april              International Day of Reflection on Genocide in Rwanda

*      29 april            International Day of Commemoration of All Chemical War Victims

*      8 may              World Red Cross and Red Crescent Day
*      29 may             The UN Peacekeeping Force International Day
*      4 june              International Day of Child Victims of Aggression

*      20 june            Refugees Worl Day

*      26 june            International Day for Supporting Torture Victims

*      12 july             Malala Day    

*      18 july             Nelson Mandela International Day

*      19 august        World Day for Humanitarian Assistance

*      29 august         International Day Against Nuclear Tests

*      17 october       International Day for Eradication of Poverty

*      6 november     International Day for the Prevention of Environmental Exploitation during War and Armed Conflict

*      9 november     International Day Against Fascism and Anti-Semitism

*      16 november   International Day of Tolerance

*      25 november   International Day for the Elimination of Violence Against Women  

*      29 november   International Day of Solidarity with the Palestinian People

*      10 december    Human Rights Day

*      18 december    International Day of  Migrants

luni, 22 august 2022

Taiwanul și agresiunea chineză

Taiwanul este o insulă cu o suprafață apreciabilă din Marea Chinei de Sud (la limita cu Marea Chinei de Est), aflată la nord de Filipine, cunoscută oficial ca Republica Chineză, traversată prin zona centrală de linia Tropicului Racului.

Istoria sa zbuciumată capătă conotații dramatice după ce Chiang Kai Shek, liderul partidului Guomindan, reușește să-i alunge de pe insulă pe japonezi, după care declară Taiwanul, provincie a Republicii Populare Chineze.

În martie 1949 pe fondul războiului civil din China, Chiang Kai Shek, se retrage pe insula Taiwan, împreună cu guvernul său naționalist, cu 500 000 de militari și peste 1,5 milioane de chinezi. Cauza o constituie diferențele majore de viziune dintre Chiang Kai Shek  liderulul Partidului Guomindan și liderul Partidului Comunist Chinez, Mao Zedong.

Ajuns pe insulă, Chiang Kai Shek instituie legea marțială și proclamă Republica Chineză Populară a Taiwanului, lege care este este retrasă abia în 1987, când Taiwanul începe un proces de democratizare, trei ani mai târziu, în 1990 desfășurându-se primele alegeri libere. În tot acest interval, liderii Guomindan, au condus autoritar insula, reușind să transforme țara, dintr-una agrară, într-o putere industrială cu accent pe dezvoltarea noilor tehnologii.

Guvernul menține Constituția adoptată în 1947, primește un ajutor consistent financiar și militar de la SUA și de la celelalte puteri occidentale,  iar până în 1971, aceasta ocupă locul Chinei comuniste în Consiliul de Securitate al ONU.

În acest fel, Taiwanul devine unul dintre tigrii sau dragonii  asiatici, (alături de Singapore, Coreea de Sud și Hong Kong), cu o dezvoltare explozivă, o putere regională în adevăratul sens al cuvântului.

În 1971, Adunarea Generală a ONU, restabilește locul Republicii Populare Chineze, în Consiliul de Securitate, tensionând relațiile cu SUA, Franța și Marea Britanie, care doreau recunoașterea internațională a Taiwanului. În 1978, SUA  întrerupe relațiile diplomatice cu insula, în urma demersurilor categorice ale Chinei, care nu dorea și nu dorește nici azi, ca vreun stat din lume să recunoască independența Taiwanului.

Problema strâmtorii Taiwan (Formosa, după numele portughez al insulei), este încă de actualitate, în condițiile în care flota Taiwanului este foarte bine dotată, iar China, o mare putere continentală lucrează intens și investește masiv pentru a deveni o mare putere maritimă în zona Pacificului de vest( Marea Chinei de Sud, Marea Chinei de Est, Marea Galbenă).

Amenințările permanente ale Chinei, exercițiile militare făcute în apele sale teritoriale dar și în cele internaționale din proximitatea Taiwanului, plus pretențiile Chinei asupra tuturor arhipelagurilor de insule și insulițe din această regiune (Arhipelagul Spratley sau Senkaku, este cel mai bun exemplu), instituie o stare de tensiune  permanentă în zonă. 

Bonus un filmuleț  de pe canalul meu de youtube, despre pericolul celui de-al treilea Război Mondial : https://www.youtube.com/watch?v=JiN4czAxHys

sâmbătă, 11 aprilie 2020

marți, 5 februarie 2019

Venezuela- o istorie-eșec a iluziilor autocratice


 Venezuela este un stat aflat în extremitatea nordică a Americii de Sud,  cu o largă ieșire la Marea Caraibilor( Oceanul Atlantic), și care se învecinează la vest cu Columbia, la sud și  sud-est cu Brazilia și cu Guyana la est.
Un stat cu resurse uriașe de petrol și gaze naturale, aflat pe primul loc pe continentul sud-american și pe locul 8 în lume ca reserve plus resurse mari de minereuri, continuă, de mai bine de 50 de ani să fie scena unei continue revoluții social-economice, pe fondul unei bogății foarte prost administrate.
După îndepărtarea de putere a generalului dictator Pérez Jiménez și a camarilei sale corupte, în 1958, Venezuela părea că a scăpat de modelul sudamerican, al guvernărilor strecurate printer lovituri de stat mai mult sau mai puțin sângeroase, înscriinduse pe orbita societăților stabile, democratice și care uzează la maxim de resursele generoase de hidrocarburi.

Lumea întreagă asistă timp de peste 30 de ani la ceea ce se numește ,,miracolul economic venezuelean” și la măsuri de protecție socială și reforme care  triplează practic populația țării duc la creșterea nivelului de trai, dar  atrrage după sine și un exod rural masiv.
Pentru că presiunea socială a devenit enormă, partidele politice, Parlamentul și Presedinția, încep să adopte legi care să aducă mai mulți bani la buget, să naționalizeze industria extractive, pe fondul creșterii inflației, somajului, corupției, inegalităților sociale, datoriei publice și a prețurilor de consum.
Criza începută în 1980 care s-a datorat scăderii puternice a prețurilor la petrol, își găsește efecte în mari demonstrații de stradă, conflicte tensionate între populația din ce în ce mai pauperă și guvern, sfârșind în 1992 prin două tentative de lovitură de stat, al căror conducător este liderul socialist radical Hugo Chávez Frias, fost militar de carieră.
Președintele Carlos Andreas Pérez este acuzat în 1993 de corupție și de deturnare de fonduri și condamnat în 1996, astfel că se deschide calea ca la alegerile din 1998, fostul deținut Hugo Chávez să fie ales președinte cu o largă majoritate, pe o platformă socialistă care promitea venituri mai mari unei categorii defavorizate de populație care umple, și azi, mahalalele marilor orașe venezuelene.
Accesele tot mai dese de conducere autocratică și conflictul direct cu Parlamentul, au dus în 2002 la o lovitură de stat militară, însă după câteva zile H. Chavez se reîntoarce la Caracas mai puternic decât oricând. Protestele violente ale opoziției, referendumul organizat de aceasta  în 2004 și greva generală care paralizează țara câteva luni de zile, nu conduc la demisia sau demiterea președintelui dictator.
Cu susținerea puternică a păturilor defavorizate, președintele Chavez  câștigă fără problem alegerile din 2006, devenind statul problemă din America de Sud, care amenință stabilitatea regiunii, prin lupta continuă împotriva SUA- către care merg totuși majoritatea exporturilor de petrol- și prin alianțele pe care le oficializează cu Nicaragua, Ecuador, Bolivia și Cuba comunistă a lui Castro.
După moartea lui H. Chavez,în 2013, la putere ajunge Nicolás Maduro, care își asumă rolul de continuator al politicilor socialiste inițiate de Chavez. El este ales la limită, președinte în 2013, pe fondul unor sancțiuni economice impuse de SUA și a deteriorării situației economice a țării.
Protestele și violențele de stradă au adus de multe ori Venezuela în pragul unui război civil, antagonismul între diversele grupuri sociale adâncindu-se pe măsură ce populația sărăcește iar reformele sociale eșuează, PIB-ul Venezuelei scăzând cu 40%  față de 2014, conform datelor din 2018.
În ultimii ani(2014-2018) s-a intensificat exodul venezuelenilor către țările vecine, cele mai mari probleme în acest sens fiind în Columbia, Ecuador, Peru și chiar Brazilia și Chile unde, la orizont se arată crize umanitare de proporții, în condițiile în care doar în ultimii trei ani 7% din populație a emigrat.
Relațiile internaționale au de suferit, țara devenind tot mai izolată și supusă sancțiunilor și embargourilor SUA. Cresc și se acutizează problemele și cu vecinii, cu Columbia, din cauza traficului cu combustibil, foarte ieftin în Venezuela, dar și pentru trasarea graniței în Golful Venezuelei și cu Guyana pentru un diferend de graniță din perioada colonială pentru o regiune numită Guyana Essequibo, vezi Guyana.
Ultimele evoluții politice zdruncină eșafodajul comunistoid al clicii lui Maduro, în urma demonstrațiilor uriașe din capitală și în urma autodeclarării lui Juan Guaido( președintele parlamentului, controlat de opoziție), drept președinte legitim interimar al țării, recunoscut de SUA , Franța și Marea Britanie. Prin implicarea SUA și a câtorva state sudamericane, se speră ca înlăturarea iminentă de la putere a lui Maduro să nu declanșeze un război civil, care va destabiliza pentru o bună perioadă toată regiunea. Mai ales că fostul șofer de autobuz, ajuns președinte dictator, are susținerea politică din partea axei antioccidentale mondiale Rusia-Iran-China-Turcia.

duminică, 24 septembrie 2017

Coreea RPD/ Coreea de Nord- provocarea nucleară din Pacific

Un stat aflat în extremitatea estică a continentului asiatic și care ocupă jumătatea nordică a peninsulei Coreea, având ca vecini China și Rusia la nord și la sud, Coreea de Sud (pe paralela de 38˚ latitudine N, linie stabilită arbitrar la încheierea conflictului din 1950-1953).

După al Doilea Război Mondial și retragerea ocupației japoneze, teritoriul peninsulei Coreene este declarat independent, dar intră sub ocupație rusească, nordul și sub cea americană sudul.

 În 1948 Kim Ir Sen( sau Kim Il Sung), liderul comuniștilor coreeni proclamă în nord, Republica Populară Democrată Coreeană, pentru ca doi ani mai târziu trupele comuniste din nord să invadeze sudul.
Acest lucru avea să genereze tensiuni puternice, astfel că în 1950 izbucnește un război civil devastator, în care se confruntă trupe coreene susținute de cele două mari puteri mondiale. Războiul face extrem de multe victime în rândul civilor, peste 3 milioane de coreeni pierzându-și viața dar și numărul soldaților morți se apropie de 1 milion.

Războiul civil se încheie cu un acord (Panmunjom, 1953) care trasează o graniță arbitrară pe paralela de 38˚ lat.N, unde se află o zonă neutră demilitarizață( 4 km lățime și 250 km. lungime), urmată de două granițe foarte militarizate și securizate, mai ales cea nordică, considerată cea mai bine păzită frontieră din lume.
Statul comunist în care deja se inițiase o reformă agrară foarte agresivă, o naționalizare masivă a tuturor mijloacelor de producție și a băncilor, consfințește rolul de far călăuzitor al lui Kim Ir Sen, care în 1972  este ales președinte pe viață.
Este momentul în care cultul personalității este ridicat la rang de artă de către propagandiștii regimului nord coreean, element care va fi preluat și de regimul comunist al lui Nicolae Ceașescu, după vizita acestuia în RPDC.
Începând din 1950, odată cu sprijinul militar necondiționat primit de la cei doi mari aliați, RPDC, primește și un important ajutor financiar de la China și de la URSS, astfel că în 1960, Coreea de Nord avea o economie și o infrastructură mult mai bună decât vecinul său din sud, rămas în sfera de influență occidental/americană și confruntat cu numeroase lovituri de stat.
Până la moartea sa în 1994, Kim Ir Sen conduce autoritar țara, relațiile cu Moscova devin destul de reci, aliatul cel mai vechi și mai apropiat rămânând, până azi China, în ciuda clarelor diferențe de abordare a comunismului.
Fiul său Kim Jong Il, continuă politica dictatorială izolaționistă a tatălui său, chiar dacă în 2000 semnează un tratat de reconciliere cu Coreea de Sud, prin premierul de atunci Kim Dae Jung.
În 2002 RPDC anunță că renunță la restricțiile impuse în privința programului nuclear, și decide să continue acest program , ceea ce tensionează relațiile externe cu comunitatea internațională și mai ales cu SUA.
Dependentă de ajutorul extern, Coreea de Nord, alege să se izoleze și mai mult de comunitatea internațională, prin provocările permanente pe care le adresează vecinului din sud și Japoniei.
Vulnerabilitățile acestei țări vin din imposibilitatea de a asigura hrana pentru toată populația, clima mai umedă, relieful muntos și solul destul de sărăcăcios și sărăturos, nefiind aliați în crearea independenței alimentare.

Inundațiile din 1995 și 1996, secetele devastatoare din 1997 și 2000-2001, au adus țara în pragul foametei și al colapsului, la toate acestea adăugându-se și prăbușirea regimurilor comuniste din 1990 și implicit a piețelor de export principale ale Coreei de Nord.
Azi, regimul dictatorial al lui Kim Jong-un este considerat mai sângeros decât al tatălui și bunicului său, iar posibilitatea de reluare a negocierilor cu Coreea de Sud, care să vizeze o eventuală reunificare sunt excluse.
După 2011, regimul lui Kim Jong-un, devine unul agresiv la adresa Coreei de Sud, prin provocări numeroase, cu rachete balistice lansate în Marea Japoniei, totul culminând în 2013 când parlamentul de la Phenian, declară țară putere nucleară, cee ce declanșează o criză nucleară fără precedent și o intensificare a manevrelor americano-sud coreene din zona coastelor peninsulei coreene.


Aceste tensiuni sunt în continuare exacerbate de excesele dictatoriale ale liderului nord coreean, dar și de atitudinea belicoasă a noului lider de la Casa Albă, Donald Trump, care răspunde extrem de agresiv, ultima ieșire din 2017, având loc în timpul unui discUrs ținut de la tribuna ONU. În scurt timp Coreea de Nord răspunde prin manevre militare și amenințând cu trimiterea de rachete purtătoare de bombe cu hidrogen către cei trei mari dușmani, Coreea de Sud, Japonia și SUA.

miercuri, 13 septembrie 2017

Problema preluării Hong Kong-ului și a regiunii Macao de către China

Hong Kong-ul este o regiune din sudul extrem al Chinei, de la gura de vărsare a fluviului Perlelor în Marea Chinei de Sud, ocupând o mică peninsulă și câteva insule din apropiere.

În 1898 Imperiul Britanic a încheiat un acord de folosire a acestui teritoriu, cu împăratul Chinei prin care i se permitea folosirea acestei regiuni timp de 99 ani.

În 1997 Marea Britanie a trebuit să retrocedeze Chinei comuniste, regiunea, devenită sub administrație chineză Regiunea Administrativă Specială Hong Kong( SAR Hong Kong).
Orașul de peste 7 milioane de locuitori este o enclavă capitalistă cu o conducere democratică, în ciuda ingerințelor tot mai puternice ale administrației comuniste chineze în luarea deciziilor.
Cu un nivel de trai foarte ridicat, cu monedă proprie și cu o bursă influentă pe piețele internaționale, Hong Kong-ul reacționează de fiecare dată mai mult sau mai puțin violent la adresa directivelor comuniste, ultima mare confruntare de acest fel având loc în 2014 în ceea ce s-a numit Revoluția Umbrelelor.
Această mișcare a constat în demonstrații uriașe prodemocrație, împotriva politicii Beijingului, manifestații susținute de multe țări din lume și de mulți lideri, China considerând-o o problemă internă și tratând-o ca atare.

Macao sau Áomén are același statut ca și Hong Kong-ul, numele oficial fiind Regiunea Adminstrativă Specială Macau( SAR Macau), fiind un teritoriu retrocedat de Portugalia Chinei tot în 1999. 
Macao are un nivel de trai foarte ridicat, fiind recunoscut ca Las Vegas-ul Asiei, aflat la 70 de kilometri spre sud vest de Hong-Kong, de unde vin cei mai mulți jucători la cazinourile de aici.

vineri, 6 ianuarie 2017

Ecuador- modelul afro sud american de junte militare

Un stat situat în vestul extrem al Americii de Sud, traversat chiar de linia Ecuatorului, cu ieșire largă la Oceanul Pacific, către insulele Galapagos, care aparțin de acesta. Are o istorie zbuciumată presărată cu nenumărate conflicte, rebeliuni ale indigenilor și lovituri de stat, după modelul afro-sud american, al anilor tulburi 1960-1980. 
Președintele J.M. Velasco Ibara, este ales în 1934 și reales de cinci ori, cu mari majorități, până în 1972 când este înlăturat de la putere, de către armată, după eșecul reformelor sociale și a aplicării defectuoase a reformelor agrare.
O juntă militară preia puterea între 1972 și 1979, an în care este adoptată o nouă constituție și au loc alegeri libere, fără implicare militară. Cu toate acestea anii ’90, sunt parcă și mai tulburi din punct de vedere politic, în 1995 se reia,  cu mai multă violență conflictul de graniță cu Peru.
Cunoscut ca Războiul Cenepa( Alto Cenepa War), conflictul de graniță cu Peru, își are originile în 1941-1942 când, vecinul din sud, invadează regiunea Amazonului Superior, o zonă de peste 180 000 de kmp, care este cedată de Ecuador. Acest moment nu a fost uitat de ecuadorieni, așa că tensiunile  mocnite dintre cele două armate au mai avut momente sângeroase în 1981( incidentul Paquisha) și 1995( doborâre de elicoptere și avioane), toate întâmplate pe linia Cordillera de Cóndor.
Odată ce Ecuadorul a descoperit în partea sa de regiune a Amazonului Superior, zăcăminte uriașe de petrol, cererile pentru renegocierea acordului de la Rio, din 1942, când a cedat sudul țării practic Perului, au devenit din ce în ce mai vehemente. Acest conflict teritorial a devenit între timp, cel mai lung din întreaga emisferă vestică, de după al Doilea Război Mondial.
Cu un discurs populist, la alegerile din 1996, este ales președinte Abdalá Bucuram Ortiz, destituit un an mai târziu pentru incapacitate psihică, cel ce îi urmează este arestat pentru corupție și subminarea economiei naționale, iar Jamil Mahuad Witt, ales în 1998 este obligat să se retragă în 2000, în urma unui puci militar. Criza economică din anii 2000, duce la prăbușirea monedei naționale, moment din care noua monedă a statului este dolarul american, PIB –ul scade cu peste 7% ceea ce aduce Ecuadorul în imposibilitatea de a-și mai plăti datoria externă.
Circulă diverse scenarii cu privire la cauzele care au generat această criză financiară și mai ales în legătură cu efectele și soluțiile găsite pentru ieșirea din criză. Ecuadorul mai are și astăzi datorii neplătite din acea perioadă. 
Un lucru este cert, Ecuadorul bogat în petrol, banane, creveți și pește, este un stat care depinde de prețul petrolului, de bugetul rezultat care a fost administrat haotic zeci de ani,de fenomenul El Niño produce ciclic pagube uriașe culturilor agricole, iar lipsa reformelor structurale și lupta împotriva corupției sunt tot atâtea cauze, care duc Ecuadorul pe marginea prăpastiei sociale. Mișcările indigenilor, descendenți din marele popor incaș, nemulțumiți de împărțirea pământurilor și de reformele agrare, pun presiune constantă pe guvernele perindate la putere din 2000 încoace.

Președinte Rafael Correa face eforturi în continuare, pentru stingerea datoriei externe rămase de la criza din 2000 și pentru reducerea șomajului și a decalajelor din societatea multietnică și multilingvistică ecuadoriană.

sâmbătă, 12 noiembrie 2016

Revoluția Cocosului din insula Bougainville

Insula care poartă numele marelui navigator francez, cel care de altfel a și descoperit-o, a fost scena unui război civil cu cauze politico-etnico-economice care a durat din 1988 până în 1998. 

Deși face parte din punct de vedere fizico- geografic din arhipelagul Solomon, fiind cea mai mare insulă din acesta, ea a fost inclusă în  statul Papaua Noua Guinee. 
Această împărțire arbitrară a fost tot timpul un sâmbure de revoltă, care în cei 10 ani de război civil, a făcut peste 15 000 de victime, în Republica Solomon de Nord, autoproclamată din 1975 și din nou în 1990 și bineînțeles, nerecunoscută de nimeni. 
Insurgența secesionistă condusă de un lider carismatic, Francis Ona, a fost cunoscută ca Revoluția Cocosului, pentru că o bună perioadă rebelii își alimentau vehiculele de război cu ulei de cocos, din cauza embargoului la care erau supuși.
Războiul a avut o latură ecologică, pe lângă utilizarea uleiului de cocos, populația indigenă din insulă a luptat cu toate mijloacele împotriva armatei papuașe și a corporațiilor miniere care doreau exploatarea neferoaselor din zonă, cu prețul distrugerii ecosistemelor  pădurii ecuatoriale care ocupă cea mai mare parte din insulă.  
Cazul uriașei exploatări de cupru de Paguna, este foarte cunoscut, mina fiind închisă până în ziua de azi ca urmare a luptelor date aici. A fost singura revoluție armată cu o componentă ecologică, care a avut ca și consecință pozitivă oprirea exploatărilor miniere și declararea insulei ca teritoriu cu autonomie extinsă în cadrul Republicii Papua Noua Guinee. 
Un documentar cu numele Coconut Revolution a fost multipremiat la o serie de festivaluri de gen și a arătat lumii că un război de 10 ani poate avea ca rezultat și victoria ecologiștilor împotriva marilor concerne miniere. Conflictul din nordul arhipelagului Solomon, are tristul renume al celui mai lung și sângeros conflict din Oceania, de după al Doilea Război Mondial.
Cu implicarea Australiei și Noii Zeelande( arbitrii economici și militari în zona Oceaniei) în 2001, este semnat un tratat de pace, care aduce liniște în această parte lumii, cu promisiunea organizării unui referendum pentru independența insulei între 2015 și 2020.

UN official days about conflicts

          27 january        International Holocaust Remembrance Day                                                                       ...