Geopolitica. Un playlist cu videoclipuri de pe canalul meu de youtube

Cum fotbalul, cocosul si diamantele ucid

O postare pe youtube despre cauzele ciudate ale unor războaie din ultimul secol, care au generat multă durere în regiunile unde au avut loc.

Coronavirus, zombi si turbare

Un filmuleț care explică câteva aspecte despre viruși și viroizi. Documentat, cu ajutorul unei cărțulii scrise de un medic.

Venezuela- o istorie-eșec a iluziilor autocratice

 Venezuela este un stat aflat în extremitatea nordică a Americii de Sud,  cu o largă ieșire la Marea Caraibilor( Oceanul Atlantic), și care se învecinează la vest cu Columbia, la sud și  sud-est cu Brazilia și cu Guyana la est.

Un stat cu resurse uriașe de petrol și gaze naturale, aflat pe primul loc pe continentul sud-american și pe locul 8 în lume ca reserve plus resurse mari de minereuri, continuă, de mai bine de 50 de ani să fie scena unei continue revoluții social-economice, pe fondul unei bogății foarte prost administrate.

După îndepărtarea de putere a generalului dictator Pérez Jiménez și a camarilei sale corupte, în 1958, Venezuela părea că a scăpat de modelul sudamerican, al guvernărilor strecurate printer lovituri de stat mai mult sau mai puțin sângeroase, înscriinduse pe orbita societăților stabile, democratice și care uzează la maxim de resursele generoase de hidrocarburi.

Lumea întreagă asistă timp de peste 30 de ani la ceea ce se numește ,,miracolul economic venezuelean” și la măsuri de protecție socială și reforme care  triplează practic populația țării duc la creșterea nivelului de trai, dar  atrrage după sine și un exod rural masiv.

Pentru că presiunea socială a devenit enormă, partidele politice, Parlamentul și Presedinția, încep să adopte legi care să aducă mai mulți bani la buget, să naționalizeze industria extractive, pe fondul creșterii inflației, somajului, corupției, inegalităților sociale, datoriei publice și a prețurilor de consum.

Criza începută în 1980 care s-a datorat scăderii puternice a prețurilor la petrol, își găsește efecte în mari demonstrații de stradă, conflicte tensionate între populația din ce în ce mai pauperă și guvern, sfârșind în 1992 prin două tentative de lovitură de stat, al căror conducător este liderul socialist radical Hugo Chávez Frias, fost militar de carieră.

Președintele Carlos Andreas Pérez este acuzat în 1993 de corupție și de deturnare de fonduri și condamnat în 1996, astfel că se deschide calea ca la alegerile din 1998, fostul deținut Hugo Chávez să fie ales președinte cu o largă majoritate, pe o platformă socialistă care promitea venituri mai mari unei categorii defavorizate de populație care umple, și azi, mahalalele marilor orașe venezuelene.

Accesele tot mai dese de conducere autocratică și conflictul direct cu Parlamentul, au dus în 2002 la o lovitură de stat militară, însă după câteva zile H. Chavez se reîntoarce la Caracas mai puternic decât oricând. Protestele violente ale opoziției, referendumul organizat de aceasta  în 2004 și greva generală care paralizează țara câteva luni de zile, nu conduc la demisia sau demiterea președintelui dictator.

Cu susținerea puternică a păturilor defavorizate, președintele Chavez  câștigă fără problem alegerile din 2006, devenind statul problemă din America de Sud, care amenință stabilitatea regiunii, prin lupta continuă împotriva SUA- către care merg totuși majoritatea exporturilor de petrol- și prin alianțele pe care le oficializează cu Nicaragua, Ecuador, Bolivia și Cuba comunistă a lui Castro.

După moartea lui H. Chavez,în 2013, la putere ajunge Nicolás Maduro, care își asumă rolul de continuator al politicilor socialiste inițiate de Chavez. El este ales la limită, președinte în 2013, pe fondul unor sancțiuni economice impuse de SUA și a deteriorării situației economice a țării.

Protestele și violențele de stradă au adus de multe ori Venezuela în pragul unui război civil, antagonismul între diversele grupuri sociale adâncindu-se pe măsură ce populația sărăcește iar reformele sociale eșuează, PIB-ul Venezuelei scăzând cu 40%  față de 2014, conform datelor din 2018.

În ultimii ani(2014-2018) s-a intensificat exodul venezuelenilor către țările vecine, cele mai mari probleme în acest sens fiind în Columbia, Ecuador, Peru și chiar Brazilia și Chile unde, la orizont se arată crize umanitare de proporții, în condițiile în care doar în ultimii trei ani 7% din populație a emigrat.

Relațiile internaționale au de suferit, țara devenind tot mai izolată și supusă sancțiunilor și embargourilor SUA. Cresc și se acutizează problemele și cu vecinii, cu Columbia, din cauza traficului cu combustibil, foarte ieftin în Venezuela, dar și pentru trasarea graniței în Golful Venezuelei și cu Guyana pentru un diferend de graniță din perioada colonială pentru o regiune numită Guyana Essequibo, vezi Guyana.

Ultimele evoluții politice zdruncină eșafodajul comunistoid al clicii lui Maduro, în urma demonstrațiilor uriașe din capitală și în urma autodeclarării lui Juan Guaido( președintele parlamentului, controlat de opoziție), drept președinte legitim interimar al țării, recunoscut de SUA , Franța și Marea Britanie. Prin implicarea SUA și a câtorva state sudamericane, se speră ca înlăturarea iminentă de la putere a lui Maduro să nu declanșeze un război civil, care va destabiliza pentru o bună perioadă toată regiunea. Mai ales că fostul șofer de autobuz, ajuns președinte dictator, are susținerea politică din partea axei antioccidentale mondiale Rusia-Iran-China-Turcia.

Ecuador- modelul afro sud american de junte militare

Un stat situat în vestul extrem al Americii de Sud, traversat chiar de linia Ecuatorului, cu ieșire largă la Oceanul Pacific, către insulele Galapagos, care aparțin de acesta. Are o istorie zbuciumată presărată cu nenumărate conflicte, rebeliuni ale indigenilor și lovituri de stat, după modelul afro-sud american, al anilor tulburi 1960-1980. 

Președintele J.M. Velasco Ibara, este ales în 1934 și reales de cinci ori, cu mari majorități, până în 1972 când este înlăturat de la putere, de către armată, după eșecul reformelor sociale și a aplicării defectuoase a reformelor agrare.

O juntă militară preia puterea între 1972 și 1979, an în care este adoptată o nouă constituție și au loc alegeri libere, fără implicare militară. Cu toate acestea anii ’90, sunt parcă și mai tulburi din punct de vedere politic, în 1995 se reia,  cu mai multă violență conflictul de graniță cu Peru.

Cunoscut ca Războiul Cenepa( Alto Cenepa War), conflictul de graniță cu Peru, își are originile în 1941-1942 când, vecinul din sud, invadează regiunea Amazonului Superior, o zonă de peste 180 000 de kmp, care este cedată de Ecuador. Acest moment nu a fost uitat de ecuadorieni, așa că tensiunile  mocnite dintre cele două armate au mai avut momente sângeroase în 1981( incidentul Paquisha) și 1995( doborâre de elicoptere și avioane), toate întâmplate pe linia Cordillera de Cóndor.

Odată ce Ecuadorul a descoperit în partea sa de regiune a Amazonului Superior, zăcăminte uriașe de petrol, cererile pentru renegocierea acordului de la Rio, din 1942, când a cedat sudul țării practic Perului, au devenit din ce în ce mai vehemente. Acest conflict teritorial a devenit între timp, cel mai lung din întreaga emisferă vestică, de după al Doilea Război Mondial.

Cu un discurs populist, la alegerile din 1996, este ales președinte Abdalá Bucuram Ortiz, destituit un an mai târziu pentru incapacitate psihică, cel ce îi urmează este arestat pentru corupție și subminarea economiei naționale, iar Jamil Mahuad Witt, ales în 1998 este obligat să se retragă în 2000, în urma unui puci militar. Criza economică din anii 2000, duce la prăbușirea monedei naționale, moment din care noua monedă a statului este dolarul american, PIB –ul scade cu peste 7% ceea ce aduce Ecuadorul în imposibilitatea de a-și mai plăti datoria externă.

Circulă diverse scenarii cu privire la cauzele care au generat această criză financiară și mai ales în legătură cu efectele și soluțiile găsite pentru ieșirea din criză. Ecuadorul mai are și astăzi datorii neplătite din acea perioadă. 

Un lucru este cert, Ecuadorul bogat în petrol, banane, creveți și pește, este un stat care depinde de prețul petrolului, de bugetul rezultat care a fost administrat haotic zeci de ani,de fenomenul El Niño produce ciclic pagube uriașe culturilor agricole, iar lipsa reformelor structurale și lupta împotriva corupției sunt tot atâtea cauze, care duc Ecuadorul pe marginea prăpastiei sociale. Mișcările indigenilor, descendenți din marele popor incaș, nemulțumiți de împărțirea pământurilor și de reformele agrare, pun presiune constantă pe guvernele perindate la putere din 2000 încoace.

Președinte Rafael Correa face eforturi în continuare, pentru stingerea datoriei externe rămase de la criza din 2000 și pentru reducerea șomajului și a decalajelor din societatea multietnică și multilingvistică ecuadoriană.