sâmbătă, 18 februarie 2017

Somaliland- o încercare nereușită de înlocuire a no man's land-ului

Este un teritoriu desprins din Somalia, din partea de nord, nord-vest a acesteia, cu ieșire la Golful Aden, având ca vecini Djibouti în vest și Etiopia, plus regiunea secesionistă Ogaden, în sud. 
Este singura regiune din Somalia care are o administrare proprie, o armată sau un sistem sanitar și educațional funcțional.

Un teritoriu care dorește cu ardoare normalitatea unui stat democratic, a unor alegeri libere, după zeci de ani de război civil și nenumărate deturnări ale situației politico- militare.

Problema clanurilor dominante din diversele regiuni, granițele arbitrar trasate de cele trei puteri care au deținut porțiuni din teritoriul extins al triburilor somali din Cornul Africii, Marea Britanie, Franța și Italia, înarmarea excesivă a unor triburi și folosirea copiilor ca luptători de gherilă, sunt tot atâtea cauze ale disoluției statului somalez.
Pe acest fond, Abdirahman Ahmed Ali Tuur declară acest teritoriu ca republică independentă, ca urmare a unei conferințe de pace din 1991.
El face, însă, eforturi pentru reconcilierea dintre clanuri, participând activ și de pe poziții de forță la negocieri, militând pentru o soluție federală, singura care ar asigura o oarecare stabilitate țării. În 2003, un fost șef al servicilor de Securitate, Dahir Riyale Kahin, este primul președinte ales liber și democratic în Somaliland.
În ciuda eforturilor diplomatice, statul nu este recunoscut de nicio națiune și de nicio organizație politică africană sau mondială. Există câteva diferende interne în patru din cele 14 regiuni, unde autoritatea din Hargeysa – capitala țării- nu este recunoscută  și unde nici moneda declarată- șilingul somalilandez- nu este acceptat, tot din cauza neînțelegerilor dintre clanuri.

Noua insurgență islamistă Shabab, din restul Somaliei, de sorginte wahabistă și legată ombilical de Al Qaeda, și disputele de graniță cu nou creatul Puntland (alt teritoriu declarat independent din trupul Somaliei Mari) sunt probleme minore, care nu au  mai creat de ani de zile mișcări violente pe plan social sau politico- militar, asigurând o nesperată stabilitate, unui teritoriu parcă condamnat la război, sărăcie, foamete, secetă și genocid.

marți, 7 februarie 2017

Bir Tawil -singurul loc din lume nerevendicat de nimeni

Bir Tawil & Hala’ib Triangle- regiune de graniță dintre Egipt și Sudan, aflată într-un fel dispută de mulți ani, efect al unor decizii aberante luate de guvernatorii britanici ai dominioanelor egipteano-sudaneze.
De jure, această regiune este un no man s land, administrat cumva de Egipt a căror trupe de graniță sunt mai active și mai bine dotate, în mijlocul deșertului Nubiei.

Interesant este că Triunghiul Hala’ib(n.a. punct albastru), cu ieșire la Marea Roșie, aflat pe teritoriul Egiptului, este dorit de Sudan, pentru că tribul de păstori de aici este apropiat cultural de un trib din zona de nord a Sudanului, iar  Bir Tawil, sub forma unui trapez(n.a.-punctul roșu), aflat la sud de paralela de 22 ˚ lat. N, pe teritoriul Sudanului, rămâne singurul teritoriu din lume, nelocuit și nerevendicat de nicio autoritate statală din lume.
Un statut incert, oarecum asemănător, dar în cadrul unui tratat al Antarcticii are și teritoriul Marie Byrd, de pe continentul de la Polul Sud.
Ca un fapt divers, un american a revendicat acest teritoriu, în 2014 pentru fiica sa Emily, pe care a declarat-o prințesă, călătorind până acolo și arborând un drapel special, în ceea ce el a numit Regatul Sudanului de Nord.
.

vineri, 27 ianuarie 2017

Swaziland sau Ngwane cu capitala la Mbabane-monarhie absolută


Un stat pitic dintre Africa de Sud și Mozambic, singura monarhie din lume unde regele, Mswati al III lea, are puteri nelimitate.
Anterior, fostul rege a abrogat constituția,  a introdus  starea de excepție, a interzis partidele politice și a dizolvat parlamentul, elemente care  au  anunțat trecerea la un sistem tradițional de guvernare tribal numit Trinkhundla bazat pe structurile de clan.
După 1996, regale Mswati, preia același sistem, și intră într-o uniune vamală cu Africa de Sud, Botswana și Lesotho, ceea ce asigură o stabilitate de invidiat acestei monarhii africane și investiții străine, în perioada apartheidului sud african.

Protestele grupurilor civice din Swaziland, au forțat autoritățile să inițieze unele reforme democratice și abia în 2005 este adoptată o nouă constituție, care însă nu prevede clar dacă sunt admise în viața politică, partidele politice. În acest fel, alegerile sunt un simulacru de independență, care nu fac decât să confirme că Swaziland rămâne singura monarhie absolutistă din lume.
,,Gluma" cu multe consoane din titlu, are legătură cu fostul nume al țării, asta în timp ce capitala a rămas neschimbată, aceeași Mbabane.

luni, 16 ianuarie 2017

Croația și dictatura lui Tudjman

Croația este unul din cele șapte state desprinse, pașnic sau violent, din trupul marii Iugoslavii. Republica Socialistă Federativă Iugoslavia, este o creație postbelică a regimului comunist instaurat în vestul și nord vestul peninsulei Balcanice, care reunea Slovenia, Croația, Bosnia-Herțegovina, Serbia, Muntenegru, Macedonia. 
Al șaptelea stat rezultat este de fapt rupt din Serbia, și se numește Kosovo.

După separarea, prin referendumul din 1991, de Iugoslavia, izbucnesc conflicte între croații naționaliști, catolici, care alcătuiesc peste 75% din populație și sârbii din estul țării, care formează 12-14% din populație, de religie ortodoxă.
Dorința sârbilor de a crea o Serbie mare, face ca zona de est și de sud a Croației să-și declare independența și să alipească teritoriul numit Republica Sârbă a Crainei(Krajina) la Republica Iugoslavia( teritoriul rămas din Republica Federativă Socialistă a Iugoslaviei, care cuprindea Serbia și Muntenegru). Tensiunile și violențele dintre sârbi și croați, generează un răspuns ferm din partea ONU care trimit 14 000 de militari, forțe de menținere a păcii, ca forțe tampon între teritoriile locuite de cele două etnii.
Practic între anii 1991-1993, 1/3 din teritoriul Croației este ocupat de forțele sârbe, iar peste 400 000 de croați și bosniaci musulmani, se refugiază în statele vecine( Bosnia și Slovenia).
Alegerea lui Franjo Tudjman în funcția de președinte, în 1992 și 1997, un fost general în armata iugoslavă, cu vederi ultranaționaliste, duce la apariția unui regim  autarhic, autoritar, militarizat, naționalist, care luptă cu înverșunare pentru recuperarea teritoriilor ocupate de sârbi, din estul Croației și din regiunea numită Slavonia Orientală aflată la granița cu Bosnia.
Regimul dictatorial al lui Tudjman, aruncă țara într-o izolare politică și economică care creează în continuare tensiuni sociale, etnice și religioase, pentru că spre sfârșitul anilor ’90, în ecuația beligeranților întră și rebelii bosniaci musulmani, care destabilizează estul și sudul Croației. Ofensivele croate și bosniace în aceste teritorii, din 1995, duc la strămutarea a peste 200 000 de sârbi din autoproclamata Republică a Crainei.  
Sursele internaționale dau ca sigură moartea a peste 20 000 de croați, sârbi și bosniaci, la care se adaugă dispăruții în numeroasele gropi comune, rezultate din epurările etnice la care s-au dedat toate cele trei tabere.

Moartea lui Tudjman, în 1999, pune capăt unui capitol sângeros și trist din istoria fostei Iugoslavii, și deschide calea democratizării adevărate a țării și organizarea de alegeri libere, precum și a negocierilor de pace pentru reintegrarea teritoriilor devastate de război în spațiul croat independent.

vineri, 6 ianuarie 2017

Ecuador- modelul afro sud american de junte militare

Un stat situat în vestul extrem al Americii de Sud, traversat chiar de linia Ecuatorului, cu ieșire largă la Oceanul Pacific, către insulele Galapagos, care aparțin de acesta. Are o istorie zbuciumată presărată cu nenumărate conflicte, rebeliuni ale indigenilor și lovituri de stat, după modelul afro-sud american, al anilor tulburi 1960-1980. 
Președintele J.M. Velasco Ibara, este ales în 1934 și reales de cinci ori, cu mari majorități, până în 1972 când este înlăturat de la putere, de către armată, după eșecul reformelor sociale și a aplicării defectuoase a reformelor agrare.
O juntă militară preia puterea între 1972 și 1979, an în care este adoptată o nouă constituție și au loc alegeri libere, fără implicare militară. Cu toate acestea anii ’90, sunt parcă și mai tulburi din punct de vedere politic, în 1995 se reia,  cu mai multă violență conflictul de graniță cu Peru.
Cunoscut ca Războiul Cenepa( Alto Cenepa War), conflictul de graniță cu Peru, își are originile în 1941-1942 când, vecinul din sud, invadează regiunea Amazonului Superior, o zonă de peste 180 000 de kmp, care este cedată de Ecuador. Acest moment nu a fost uitat de ecuadorieni, așa că tensiunile  mocnite dintre cele două armate au mai avut momente sângeroase în 1981( incidentul Paquisha) și 1995( doborâre de elicoptere și avioane), toate întâmplate pe linia Cordillera de Cóndor.
Odată ce Ecuadorul a descoperit în partea sa de regiune a Amazonului Superior, zăcăminte uriașe de petrol, cererile pentru renegocierea acordului de la Rio, din 1942, când a cedat sudul țării practic Perului, au devenit din ce în ce mai vehemente. Acest conflict teritorial a devenit între timp, cel mai lung din întreaga emisferă vestică, de după al Doilea Război Mondial.
Cu un discurs populist, la alegerile din 1996, este ales președinte Abdalá Bucuram Ortiz, destituit un an mai târziu pentru incapacitate psihică, cel ce îi urmează este arestat pentru corupție și subminarea economiei naționale, iar Jamil Mahuad Witt, ales în 1998 este obligat să se retragă în 2000, în urma unui puci militar. Criza economică din anii 2000, duce la prăbușirea monedei naționale, moment din care noua monedă a statului este dolarul american, PIB –ul scade cu peste 7% ceea ce aduce Ecuadorul în imposibilitatea de a-și mai plăti datoria externă.
Circulă diverse scenarii cu privire la cauzele care au generat această criză financiară și mai ales în legătură cu efectele și soluțiile găsite pentru ieșirea din criză. Ecuadorul mai are și astăzi datorii neplătite din acea perioadă. 
Un lucru este cert, Ecuadorul bogat în petrol, banane, creveți și pește, este un stat care depinde de prețul petrolului, de bugetul rezultat care a fost administrat haotic zeci de ani,de fenomenul El Niño produce ciclic pagube uriașe culturilor agricole, iar lipsa reformelor structurale și lupta împotriva corupției sunt tot atâtea cauze, care duc Ecuadorul pe marginea prăpastiei sociale. Mișcările indigenilor, descendenți din marele popor incaș, nemulțumiți de împărțirea pământurilor și de reformele agrare, pun presiune constantă pe guvernele perindate la putere din 2000 încoace.

Președinte Rafael Correa face eforturi în continuare, pentru stingerea datoriei externe rămase de la criza din 2000 și pentru reducerea șomajului și a decalajelor din societatea multietnică și multilingvistică ecuadoriană.

joi, 29 decembrie 2016

Turkmenistanul și farul său călăuzitor cu statuie de aur

sursa Imperator Travel
Este o fostă republică sovietică din Asia centrală, una dintre cele mai închise, cu regimul autoritarist cel mai reprezentativ și mai represiv. Tukmenistanul indică cel mai bine, felul în care sovietizarea, sistemul de control al serviciilor secrete și comunismul au avut succes, într-o zonă cu tradiții tribale puternice.
Președintele Saparmurat Nyazov( mort subit în 2006), fost lider al partidului comunist din RSS Turkmenă, devine în 1999, printr-o decizie a parlamentului supus marelui stăpân, președinte pe viață, numele său primind și apelativul Turkmenbași- Tatăl Turkmenistanului.
De altfel, în capitala Ashabad( Ashgabat), se află o statuie de aur a acestuia care se învârte, probabil după soare și multe construcții megalomanice din marmură.  Noul președinte Gurbangulî Berdimuhamedov, continuă linia fostului far călăuzitor al tukmenilor, conducând țara cu o mână de fier. 
Nu este o țară unde să existe conflicte interne și nici de graniță, are o omogenitate etnică de invidiat, față de celelelalte state fost sovietice central asiatice, sistemul partidului unic pare să aibă succes, cultul personalității atinge noi culmi, iar democrația practic nu a existat în această țară.
Beneficiază de relații excelente cu Iranul( alt stat cu vederi autoritarist-islamiste), Turcia( de care este legată cultural și lingvistic) și Federația Rusă, în cadrul sistemului de comerț al CSI. 
Bogată în hidrocarburi, mai ales gaz metan, Turkmenistanul se află în situația de a fi un stat care crește economic, odată cu noul gazoduct către China, deschis în 2009, dar nu întreprinde absolut nimic în direcția deschiderii granițelor sau a reformării sistemului de învățământ, de exemplu.

Interzicerea unor drepturi legate de organizațiile religioase, etnice sau culturale, au făcut ca  zeci de mii de foști locuitori sovietici ai țării( ruși, ucraineni, uzbeci) să plece din țară, mai ales după declararea limbii turkmene ca unică limbă de studiu.

sâmbătă, 17 decembrie 2016

Siria-istoria unui război civil nesfârșit

Stat arab situat la sud de Turcia, având ca vecini state cu probleme interne și cu care are chiar dispute teritoriale, cum ar fi Israelul( cazul Înălțimilor Golan), Libanul, Irakul și Iordania,  dar și cu  ieșire pe 175 de kilometri la Marea Mediterană.

Stat aflat la intersecția unor drumuri comerciale antice și într-o poziție geostrategică de excepție, Siria s-a confuntat cu numeroase lovituri de stat și războaie civile fratricide, imediat după declararea independenței și eliberarea teritoriului de trupele franco –britanice, în 1946. Până în 1970 Siria este scena unor mișcări politice teribile, în care au loc nu mai puțin de 8 lovituri de stat, înclusiv în perioada în care Siria a fost unită, într-o construcție politică cel puțin ciudată, cu Egiptul de peste Mediterană, sub numele de Republica Arabă Unită. În 1963 începe hegemonia Partidului Baas(Ba’ath) Socialist ce promovează un panislamism exacerbat, care ajuns la putere, inițiază măsuri radicale de naționalizare a întreprinderilor și o reformă agrară de inspirație socialistă.
În 1971, puterea este preluată de liderul acestui partid, generalul Hafez al-Assad, ce pune Siria în prima linie a luptei comuniste și al panarabismului, fiind aliatul principal al URSS  în regiune.
Siria este condusă cu o mână de fier, într-o manieră dictatorială, în care președintele are dreptul, conform constituției, să conducă guvernul, să revoce primul ministru, să schimbe vicepreședintele sau pe orice ministru.
Orientarea comunistă se vede clar în structura parlamentului unicameral, unde din 250 de locuri, 127 sunt rezervate muncitorilor și țăranilor. Având ca obiectiv (re)crearea Siriei Mari, a unei națiuni siriene dominante în Orientul Apropiat, armata  și comandatul ei suprem s-au implicat în conflictele cu Israelul, din 1948-1949,  în războiul de Yom Kippur din 1973,  sau în cel din 1967- Războiul de Șase Zile-, când pierde zona Înălțimilor Golan, teritoriu din sud vestul extrem, în care Israelul construiește de zeci de ani colonii evreiești.
Un alt conflict în care s-a implicat activ, a fost cel din Liban, un război civil care a durat din 1975 până în 1990, în care Siria a jucat rolul puterii protectoare, cu trupe de menținere a păcii (numite oficial Forțe Arabe de Descurajare) trimise acolo- în jur de 30 000 de militari-, un tratat din 1989 consfințind acest rol.
În războiul petrogranițelor sunito-șiit, dintre Irak și Iran, din anii 1980-1988, Siria se aliază cu Iranul șiit, iar în războiul din Golf din 1991, se poziționează în tabăra aliaților condusă de SUA, împotriva lui Saddam Hussein.
Legăturile cu Iranul sunt extrem de puternice, până azi, datorită religiei și faptului că deși doar 10% din populație este șiită( alawiți, de fapt, un subgrup șiit, care nu este recunoscut de marea majoritate sunită nici măcar ca musulmani), aceasta constituie elita conducătoare a țării, din partidul Baas, care este de fapt un partid constituit pe criterii etnico-religioase.
Iranul susține oriunde în lumea arabă sau în lumea occidentală lupta de orice fel a musulmanilor șiiți, pentru recunoaștere sau putere, cel mai recent exemplu este insurgența Houthi din Yemen.
1999 este anul în care președintele Hafez al-Assad, este confirmat în funcție pentru al 5 lea mandat, cu nu mai puțin de 99,98 % din sufragii, mandat dus la capăt de fiul său Bashar al-Assad, asta după moartea lui Hafez al-Assad în 2000.
Bashar al-Assad, se află de atunci la putere, continuând politica dictatorială a tatălui său și punând Siria pe harta țărilor în care se desfășoară unul dintre cele mai sângeroase războaie civile din secolele XX-XXI.
Ca un efect al primăverii arabe, în Siria, în 2011,  încep ample manifestații împotriva guvernului condus de al-Assad, care vizează încălcarea unor drepturi și libertăți, a hegemoniei sectei alawite, a șomajului și corupției generalizate din țară.
Deși introduce câteva reforme, una dintre ele fiind acordarea de cetățenie la mii de kurzi sau majorarea salariilor, conflictele tot mai dese între manifestanți și forțele de Securitate se soldează cu sute de morți și răniți și cu mii de arestați. În scurt timp este evident pentru toată lumea că revolta sau conflictul din Siria, devine un război civil în toată regula, dus nu numai cu coctailuri Molotov și Kalashnikov ci și cu blindate și avioane de bombardament.
În prezent, în 2016, situația se prezintă astfel, cea mai mare parte a vestului țării este controlat de armata siriană guvernamentală și de aviația rusă adusă în sprijinul președintelui, cu excepția unei regiuni extinse din jurul orașului Alep, ținta unor bombardamente puternice ale avioanelor ruse și siriene și unde opoziția siriană Armata Siriană Liberă și Frontul Islamic, dețin încă poziții, plus o regiune întinsă din sud și de la granița cu Israelul. Nordul țării unde trăiau cei 6%  kurzi, este sub influența milițiilor Peshmerga, care luptă pentru crearea unui Kurdistan liber, atît în Siria cât și în Irakul vecin.
Centrul și estul țării este ocupat de ISIS (DAESH) care a proclamat un califat în această regiune și în tot nordul și nord estul Irakului, grupare teroristă care a ocupat regiunea dintre cele două țări în câteva luni, în condițiile disoluției statelor respective din cauza războaielor civile.
Frontul Al Nusra deține câteva poziții cheie în nord estul Siriei, spre granița cu Turcia. Consecința războiului care durează de mai bine de 5 ani este una cumplită pentru populația acestei țări și pentru Siria însăși, aproape 500 000 de victime din care o bună parte copii nevinovați și milioane de refugiați în Liban, Iordania și Turcia, unde există multe tabere administrate de UNCHR.
Dincolo de cauzele religioase și etnice evidente, precum si interesele unor țări și companii care doreau să construiscă gazoducte pe teritoriul Siriei, este foarte clar că efectele conflictului est/ vest, lumea occidentală și democratică vs lumea post sovietică și autoritaristă, duc aici un război care trimite cu gândul la un eventual al III lea război mondial. Este de ajuns să citim care sunt beligeranții și cine îi susține.

Coaliția împotriva guvernului este susținută de SUA, statele occidentale din NATO și UE plus statele sunite din Golf, Iordania, Qatar, EAU și Arabia Saudită și Turcia( mai puțin când este vorba de kurzi) în timp ce guvernul lui Assad este susținut de Rusia, China, Coreea de Nord și Iran.