duminică, 24 septembrie 2017

Coreea RPD/ Coreea de Nord- provocarea nucleară din Pacific

Un stat aflat în extremitatea estică a continentului asiatic și care ocupă jumătatea nordică a peninsulei Coreea, având ca vecini China și Rusia la nord și la sud, Coreea de Sud (pe paralela de 38˚ latitudine N, linie stabilită arbitrar la încheierea conflictului din 1950-1953).

După al Doilea Război Mondial și retragerea ocupației japoneze, teritoriul peninsulei Coreene este declarat independent, dar intră sub ocupație rusească, nordul și sub cea americană sudul.

 În 1948 Kim Ir Sen( sau Kim Il Sung), liderul comuniștilor coreeni proclamă în nord, Republica Populară Democrată Coreeană, pentru ca doi ani mai târziu trupele comuniste din nord să invadeze sudul.
Acest lucru avea să genereze tensiuni puternice, astfel că în 1950 izbucnește un război civil devastator, în care se confruntă trupe coreene susținute de cele două mari puteri mondiale. Războiul face extrem de multe victime în rândul civilor, peste 3 milioane de coreeni pierzându-și viața dar și numărul soldaților morți se apropie de 1 milion.

Războiul civil se încheie cu un acord (Panmunjom, 1953) care trasează o graniță arbitrară pe paralela de 38˚ lat.N, unde se află o zonă neutră demilitarizață( 4 km lățime și 250 km. lungime), urmată de două granițe foarte militarizate și securizate, mai ales cea nordică, considerată cea mai bine păzită frontieră din lume.
Statul comunist în care deja se inițiase o reformă agrară foarte agresivă, o naționalizare masivă a tuturor mijloacelor de producție și a băncilor, consfințește rolul de far călăuzitor al lui Kim Ir Sen, care în 1972  este ales președinte pe viață.
Este momentul în care cultul personalității este ridicat la rang de artă de către propagandiștii regimului nord coreean, element care va fi preluat și de regimul comunist al lui Nicolae Ceașescu, după vizita acestuia în RPDC.
Începând din 1950, odată cu sprijinul militar necondiționat primit de la cei doi mari aliați, RPDC, primește și un important ajutor financiar de la China și de la URSS, astfel că în 1960, Coreea de Nord avea o economie și o infrastructură mult mai bună decât vecinul său din sud, rămas în sfera de influență occidental/americană și confruntat cu numeroase lovituri de stat.
Până la moartea sa în 1994, Kim Ir Sen conduce autoritar țara, relațiile cu Moscova devin destul de reci, aliatul cel mai vechi și mai apropiat rămânând, până azi China, în ciuda clarelor diferențe de abordare a comunismului.
Fiul său Kim Jong Il, continuă politica dictatorială izolaționistă a tatălui său, chiar dacă în 2000 semnează un tratat de reconciliere cu Coreea de Sud, prin premierul de atunci Kim Dae Jung.
În 2002 RPDC anunță că renunță la restricțiile impuse în privința programului nuclear, și decide să continue acest program , ceea ce tensionează relațiile externe cu comunitatea internațională și mai ales cu SUA.
Dependentă de ajutorul extern, Coreea de Nord, alege să se izoleze și mai mult de comunitatea internațională, prin provocările permanente pe care le adresează vecinului din sud și Japoniei.
Vulnerabilitățile acestei țări vin din imposibilitatea de a asigura hrana pentru toată populația, clima mai umedă, relieful muntos și solul destul de sărăcăcios și sărăturos, nefiind aliați în crearea independenței alimentare.

Inundațiile din 1995 și 1996, secetele devastatoare din 1997 și 2000-2001, au adus țara în pragul foametei și al colapsului, la toate acestea adăugându-se și prăbușirea regimurilor comuniste din 1990 și implicit a piețelor de export principale ale Coreei de Nord.
Azi, regimul dictatorial al lui Kim Jong-un este considerat mai sângeros decât al tatălui și bunicului său, iar posibilitatea de reluare a negocierilor cu Coreea de Sud, care să vizeze o eventuală reunificare sunt excluse.
După 2011, regimul lui Kim Jong-un, devine unul agresiv la adresa Coreei de Sud, prin provocări numeroase, cu rachete balistice lansate în Marea Japoniei, totul culminând în 2013 când parlamentul de la Phenian, declară țară putere nucleară, cee ce declanșează o criză nucleară fără precedent și o intensificare a manevrelor americano-sud coreene din zona coastelor peninsulei coreene.


Aceste tensiuni sunt în continuare exacerbate de excesele dictatoriale ale liderului nord coreean, dar și de atitudinea belicoasă a noului lider de la Casa Albă, Donald Trump, care răspunde extrem de agresiv, ultima ieșire din 2017, având loc în timpul unui discUrs ținut de la tribuna ONU. În scurt timp Coreea de Nord răspunde prin manevre militare și amenințând cu trimiterea de rachete purtătoare de bombe cu hidrogen către cei trei mari dușmani, Coreea de Sud, Japonia și SUA.

miercuri, 13 septembrie 2017

Problema preluării Hong Kong-ului și a regiunii Macao de către China

Hong Kong-ul este o regiune din sudul extrem al Chinei, de la gura de vărsare a fluviului Perlelor în Marea Chinei de Sud, ocupând o mică peninsulă și câteva insule din apropiere.

În 1898 Imperiul Britanic a încheiat un acord de folosire a acestui teritoriu, cu împăratul Chinei prin care i se permitea folosirea acestei regiuni timp de 99 ani.

În 1997 Marea Britanie a trebuit să retrocedeze Chinei comuniste, regiunea, devenită sub administrație chineză Regiunea Administrativă Specială Hong Kong( SAR Hong Kong).
Orașul de peste 7 milioane de locuitori este o enclavă capitalistă cu o conducere democratică, în ciuda ingerințelor tot mai puternice ale administrației comuniste chineze în luarea deciziilor.
Cu un nivel de trai foarte ridicat, cu monedă proprie și cu o bursă influentă pe piețele internaționale, Hong Kong-ul reacționează de fiecare dată mai mult sau mai puțin violent la adresa directivelor comuniste, ultima mare confruntare de acest fel având loc în 2014 în ceea ce s-a numit Revoluția Umbrelelor.
Această mișcare a constat în demonstrații uriașe prodemocrație, împotriva politicii Beijingului, manifestații susținute de multe țări din lume și de mulți lideri, China considerând-o o problemă internă și tratând-o ca atare.

Macao sau Áomén are același statut ca și Hong Kong-ul, numele oficial fiind Regiunea Adminstrativă Specială Macau( SAR Macau), fiind un teritoriu retrocedat de Portugalia Chinei tot în 1999. 
Macao are un nivel de trai foarte ridicat, fiind recunoscut ca Las Vegas-ul Asiei, aflat la 70 de kilometri spre sud vest de Hong-Kong, de unde vin cei mai mulți jucători la cazinourile de aici.

vineri, 18 august 2017

Spania, o victimă în marele război global

 Țara care ocupă cea mai mare parte a peninsulei Iberice, Spania nu are sau nu este angajată în conflicte sau dispute teritoriale majore. A trecut, la mijlocul secolului trecut, printr-un război civil devastator, care a lăsat în urmă peste 1 milion de morți.
Este vorba despre marea confruntare dintre comunism( republicani susținuți de URSS, Mexic și brigăzile internaționale) și fascism( Generalul Franco, susținut de Germania și Italia), încheiată cu venirea la putere a lui Francisco Franco( declarat conducător pe viață).
După reinstaurarea democrației și a monarhiei( 1975) în nord, nord-estul Spaniei, se afirmă tot mai mult și mai violent mișcarea bascilor, care doresc recunoșterea unui stat basc independent.
Țara Bascilor este o regiune din nordul Spaniei, care se întinde și în  departamentul Pyrénées-Atlantiques, zona Biarritz( sud-vestul Franței), peste Munții Pirinei, și pe litoralul atlantic al Spaniei și Franței. Mișcarea lor armată, declarată teroristă, Euskadi Ta Askatasuna( ETA), fondată în 1959, luptă în Țara Bascilor, pentru independență, a comis până în 1998( când este semnat un armistițiu), nu mai puțin de 800 de asasinate în rândul politicienilor locali, regionali sau naționali, militarilor sau polițiștilor.
După 2000 atentatele sunt mai puține și mai soft, în sensul în care sunt anunțate telefonic, pentru a se evita pierderea de vieți omenești nevinovate, în aceeași măsură în care lupta armată este dublată din ce în ce mai mult de lupta politică pentru autonomie extinsă, după modelul Cataloniei. În 2004 au loc cele mai grave atentate teroriste din Spania, când un mic grup terorist islamic, influențat de Al Qaeda, aruncă în aer un tren într-o gară de lângă Madrid.
Deși bănuită la început, implicarea ETA este exclusă, când se dovedește că atentatele sunt comise de tineri musulmani de origine marocană. În 2011 este anunțată o încetare definitivă a focului, pentru ca un an mai târziu, ETA  să depună armele și să înceteze să mai lupte în mod violent împotriva guvernului central de la Madrid.
Autonomia extinsă a Țării Bascilor este pusă într-o nouă lumină, de recentele mișcări de stradă, referendumuri și proteste ale catalanilor, care doresc independența regiunii lor, una dintre cele mai bogate din Spania.
În aprilie 2017, la Bayonne are loc un miting al bascilor din zona franceză, care marchează astfel depunerea armelor pe care le aveau și încheierea oficială a activității și implicării armate a ramurii ETA responsabilă de atacuri teroriste.

O mică dispută are Spania cu Marocul, în privința teritoriilor spaniole de pe coasta africană, vezi Ceuta și Melila.

sâmbătă, 13 mai 2017

Kazahstan - statul din inima lumii cu probleme... etnice de circulație

Cu cei peste 2,7 milioane kmp, această țară central asiatică, este cea mai mare  dintre cele desprinse din fosta URSS, fiind considerată totodată cea mai întinsă țară din lume fără ieșire la Oceanul Planetar.

Kazahstanul are o poziție privilegiată din punct de vedere geografic și geopolitic, aflându-se în mijlocul Eurasiei sau chiar în inima lumii de azi, cu peste 5% din teritoriu inclus în Europa, și având granițe foarte lungi cu Federația Rusă în nord și nord-est, China în est, Uzbekistan, Turkmenistan și Kîrgîzstan în sud.
Cu  o diversitate etnică extraordinară, determinată de factorul politic, și anume de deportările și mișcările masive de populație din timpul prigoanei staliniste, Kazahstanul a reușit abia după anul 2000 să aibă peste 50% din populație de origine kazahă, pe fondul plecărilor masive ale rușilor, germanilor( deportați aici din Republica Volga), ucrainenilor, belarușilor sau tătarilor( deportați aici din Crimeea) ori ale meșcheților cauzazieni.
Spre deosebire de celelalte tări central asiatice, foste sovietice, Kazahstanul nu a trecut prin foarte mari frământări politice, sociale, etnice sau războaie civile  ca Uzbekistanul sau Tadjikistanul, pentru că are la conducere din anii ’90 un clan puternic ancorat în politica internă, condus de Nursultan Nazarbaiev, de curând declarat președinte pe viață și pentru că are resurse uriașe de petrol, gaze și minereuri care asigură venituri substanțiale elitei conducătoare și permit ținerea într-o stare de dependență a populației sărace.

Conducerea autoritară, dictatorială, este de altfel, o caracteristică a tuturor regimurilor din fostele republici sovietice din Asia Centrală, ceea ce a asigurat în anii din urmă o relativă stabilitate politică, economică și socială, pe fondul închegării unei identități naționale, lucru greu de obținut, având în vedere mentalitățile de clan și organizarea tribală a societății rurale.


Vulnerabilitățile Kazahastanului, vin de la statutul țării de exportator de materii prime, dependența de companiile rusești și de rețele lor de distribuție, coeziunea etnică precară, lipsa infrastructurii pe suprafețe mari, practic nelocuite, din stepele nordice sau estice, relația de graniță tensionată cu China, din cauza insurgenței uigure din provincia chineză Xianjiang sau Turkestanul de Estregimul autoritarist și nereformarea și democratizarea societății kazahe și împlicit a instituțiilor.

marți, 2 mai 2017

Conflictul din Tibet și anexarea acestuia- tabloul, pe scurt

În aprilie 1952, delegația de tibetani trimisă la Beijing, este forțată să semneze un acord în 17 puncte, care consfințea anexarea acestei regiuni de 3,8 milioane kmp( din 9,6 milioane kmp, totalul Chinei).
Tibetul deține doar 0,46% din populația Chinei și se numesște din punct de vedere administrativ Xizang sau Regiunea Autonomă Tibet.

Ocuparea Tibetului de către Armata Populară de Eliberare în 1950, aduce cu sine o schimbare majoră în etosul cultural al țării, obligă guvernul și pe Dalai-Lama să plece în exil, în 1959 și schimbă fundamental societatea tibetană.
Azi, tabloul ar arăta cam așa: predomină armata și cadrele ei în toate zonele administrative din Xizang( în chineză ,,Țara comorilor din apus”), mii de prizonieri în închisori și lagăre de muncă în urma revoluției culturale din timpul lui Mao, represalii sângeroase în anii 1980, atacuri și boicoturi constante împotriva lui Dalai –Lama și a guvernelor care îl susțin pe acesta, tibetanii care nu stăpânesc limba chineză sunt marginalizați, refuzul oricărui dialog despre posibila independență a Tibetului.

Autismul politic al Chinei devine mai acut, odată cu revoltele din Piața din Tienanmen dublate în 1989 și de primirea de către Dalai-Lama a premiului Nobel pentru pace( care conduce un guvern din exil în India și carismatic cum este, a adunat în jurul lui toată rezistența anti chineză), mai ales că un alt mare dizident politic chinez, Liu Xiaobo, primește același premiu în 2010.

Autoritățile chineze continuă persecuțiile și expulzările în rândul călugărilor și călugărițelor tibetane pe care îi acuză permanent de colaboraționism, ceea ce îi privează pe tibetani de orice posibilitate de a-și păstra propria credință și cultură, cei 50 de ani de dominație chineză au făcut ca zeci de mii de nativi să aleagă calea exilului în India, Nepal sau în Occident.

miercuri, 19 aprilie 2017

Insurgența uygură din estul Chinei- o problemă ținută la secret

Regiunea cu alb/ sursa:http://hillfighter.deviantart.com
Djungaria/ Xinjiang/ Turkestanul de Est reprezintă o regiune foarte întinsă unde este activ un conflict etnic în partea de nord-est a Chinei. 
Provincia chineză are dimensiunile Iranului, și este locuită de uyguri, kazachi, uzbeci, hui, han, tibetani, mongoli sau tadjici, aflată pe marele Drum al Mătăsii și la capătul de vest al Marelui Zid.

Dominată de munții Tian Shan și Altai, cuprinzând în mijloc depresiunile Tarim și Djungaria, această regiune deșertică, este cunoscută pentru insurgența islamistă a uygurilor, care luptă pentru declararea unui stat numit Turkestanul de Est.
Uygurii se disting prin descendența turcică, fiind  parte a acestui mare popor central asiatic, sub aspect cultural și etno-lingvistic.

Mișcarea pentru independența Turkestanului de Est luptă cu guvernul chinez, prin atacuri teroriste în diferite orașe și în capitala regiunii Urümqi. Rebelii uyguri sunt vânați și sunt condamnați la moarte în China, după o judecată sumară, acest lucru ducând la radicalizarea discursului și acțiunilor acestora, care se revendică tot mai mult de la cercurile islamiste jihadiste.

Istoria conflictelor este lungă, și capătă consistență odată cu implicarea URSS în conflict, la sfârșitul celui de-al doilea Război Mondial, insurgența uygură fiind susținută și alimentată cu arme, să lupte împotriva unei Chine comuniste, aliate sovieticilor, cel puțin  la nivel oficial/declarativ.

Alimentarea cu logistică și arme  a insurgenței uygure, a făcut parte din seria de conflicte pe care cele două mari puteri le-au avut pe toată perioada comunistă comună. 
În sudul acestei regiuni se află un teritoriu disputant de China, care și-a revendicat și înglobat partea de zonă sub numele de Aksai Chin, în timp ce India și Pakistan, nu au reușit să ajungă la un acord pentru partea lor de teritoriu numit Jammu Kashmir.

luni, 3 aprilie 2017

Criza refugiaților- multe date, puține înțelesuri

sursa: stiri.tvr.ro
Mai mult de 65 de milioane de refugiați sunt  răspândiți în toată lumea, și , din păcate, jumătate din aceștia sunt copii. 
Atunci când liderii globali s-au întâlnit la New York, în septembrie 2016, pe această problem, au stabilit că își vor dubla eforturile ca această criză globală să se reducă substanțial.

Tot atunci s-a stabilit ca anual cel puțin 10% dintre acști refugiați să fie relocați, în diverse țări, pe principii mult mai echitabile decât înainte, când concentrarea era doar pe unele state.
Conform datelor puse la dispoziție atunci de Înaltul Comisariat ONU pentru Refugiați, cei mai mulți din cei 65 de milioane de refugiați, provin din țări devastate de conflicte și cu războaie civile în desfășurare, cum sunt Siria, Afganistan, Irak, Somalia, Yemen și Eritreea, iar aici nu sunt socotiți cei peste 5 milioane de refugiați palestinieni răspândiți prin statele din Orientul Mijlociu. Costul pentru generațiile viitoare este copleșitor, dacă socotim că jumătate sunt copii needucați, nevaccinați și ușor de manipulat emoțional.

Statele care sunt primele baze de refugiu pentru cei plecați din calea războaielor, sunt Pakistanul cu tabere pentru afgani, Turcia, Liban și Iordania cu tabere pentru sirieni, Republica Democrată Congo plus Kenya, pentru somalezi, sudanezi și rwandezi. Aceste țări, sufocate de valurile de refugiați, nu reușesc să facă față acestui uriaș aflux, cu tot ajutorul intern și extern pus la dispoziție, și reclamă pe bună dreptate o politică de asumare a refugiaților la nivel global.
Situația refugiaților din sudul Europei care traversează Marea Mediterană în bărci nesigure și extrem de aglomerate, este gravă și a generat tensiuni în Grecia, Italia, Cipru, Franța și Spania. Frontex, poliția de frontieră europeană din sudul continentului, a fost răspunsul Europei la această criză. Dublarea forțelor de patrulare prin participarea tuturor țărilor europene cu pază de coastă, a atenuat puțin din acest aflux, dar nu a rezolvat nici pe departe problema.


Singura care și-a asumat cu adevărat primirea refugiaților a fost Germania, cu costuri economice interne, și politice uriașe pentru țară dar și pentru Angela Merkel. Restul țărilor europene au procedat la ridicarea de garduri, izolându-se prin ignorarea celorlalți, iar problema împărțirii refugiaților din Europa în mod echitabil a început dar foarte timid și cu opoziții vehemente din partea Ungariei, Poloniei, Cehiei și a Slovaciei adică a țărilor care formează grupul de la Vișegrad.