Südafrika-das Land befindet sich in der geografischen Region mit dem gleichen Namen

 

Südafrika-das  Land befindet sich  in der geografischen Region mit dem gleichen Namen, zwischen dem indiaschen Ozean und dem Atlantik, gilt heute als  meist reichster  und  entwickeltster afrikanischer Staat. Dieses Land  war 52  Jahre lang(zwischen 1945 und 1992) wegen der Apartheidpolitik( Rassentrennung der Schwarzen), das Ziel der politischen und wirtschaftlichen Embargos, seitens der internationalen Gemeinschaft.

Ab 1948 verschlechtert sich mit der  neuen   Macht des Premierministers Daniel F. Malan  die politische und soziale Situation der schwarzen Mehrheit, Politik, die die Rassenabsonderung des jungen Staates betont und beschleunigt.

Die schwarze  Bevölkerung, die im Grunde in einer modernen Sklaverei lebt, gruppiert sich um den Afrikanischen Nationalkongress, der unter der Leitung von Albert John Luthuli und Nelson Mandela ist. Er kämpft mit allen Mitteln um absolut grundsatzliche Rechte und Freiheiten zu erhalten.

Diese schweren,ungeregelten, wirtschaftlichen und politischen Situationen, die das südafrikanische soziale Umfeld verschlechtern, erzeugen als nächstes Spannung zwischen verschiedenen ethnischen Gruppen. Einige  der blutigsten fanden in den frühen ' 90er Jahren statt.Gegner – die Anhänger des Afrikanischen Nationalkongresses, einen Zeitraum von Nelson Mandela,bantuursprunglich (einschließlich aus der Gefangenschaft) gefuhrt   und Inkatha-Anhänger zuluursprunglich  (das ist die größte ethnische Gruppe) mit Untergruppen, Kwazulu, Lebowa, Gazankulu Kwandbele, unter der Leitung von Mangosuthu Buthelezi.

Obwohl heute an der Macht, leidet die schwarze Bevölkerung immer noch unter  Armut und mangelnde Bildung, auch nach mehr als 20 Jahren seit dem Sturz des autoritären Regimes der weißen Bevölkerung. Der letzte weisse  Präsident war Frederik w. de Klerk 1993,der  zusammen mit Nelson Mandela, für Demokratisierungsbemühungen und die  Beseitigung der Apartheidsauswirkungen von dem Nobelpreiskomitee ausgezeichnet wurde.

Dieses absurde politische System ging so weit, bis zur Regelug der ,,auf welcher Seite der Straße Schwarze gehen mussen,, oder  die Markierung  der Zonen und Eingange, wo deren Zugang verboten war. Die Ausbeutung der schwarzen,  von der weißen Bevölkerung führte zu unzähligen Tragödien in Gold, Kohle oder Uranbergwerke, Tragödien die von niemandem  jemals ubernommen wurden. So wie nicht jeder, je für die Tausenden von Toten aus den Ghettos von Johannesburg, Drifted oder Pretoriei, antwortete ist die gegen das System und sogar heftig behauptet, Zugang zu Bildung, Gesundheit oder das Wahlrecht.

Die meisten AIDS-Patienten in Afrika, verzeichneten die '80, z. B. Großstädte in Südafrika. Zeichnen und den Massenmord an Khoikhoi (zusammen mit Gebüschmenschen sind indigene Bevölkerung aus den Wüstengebieten des südlichen Afrikas) von Buren (heute als Afrikaaner, Nachkommen der englischen, deutschen und niederländischen).

 

South Africa- state situated in the geographical region with the same name

 

South Africa- state situated in the geographical region with the same name between the Indian Ocean and the Atlantic Ocean, considered nowadays the richest and most developed African country.

This state was for 52 (1945-1992) years the target of political and economical embargos because of the black racial segregation policy called apartheid.

Beginning in 1948, the political and social situation of the black majority aggravates as Prime Minister Daniel F. Malan comes into power. He accentuates the racist policy of the young state.

The discriminated part of the people, being in a state of modern slavery, group around the African National Congress organized and lead by Albert John Luthuli and Nelson Mandela and fight using all means to obtain equalitarian rights and fundamental liberties.

These living conditions that alter the south African social environment generate tensions between ethnic groups. The ones with the bloodiest outcomes took place around the 90’s when adepts of the African National Congress lead by Nelson Mandela of Bantu origin (other Bantu groups: Xhosa, Sotho, Tswana, Tsonga) were pitted against Inkatha followers of Zulu origin (this being the most numerous ethnicity) with its subgroups consisting of kwazulu, gazankulu, kwandbele and lebowa lead by Mangosuthu Buthelezi.

Although they are in power today, the black population still suffers from poverty and lack of education even 20 years after the fall of the white authoritarian regime. The last white president want Frederik W. de Klerk to whom the Nobel Prize for peace has been awarded in 1993 along with Nelson Mandela for their efforts to democratize and diminish the effects of the apartheid.

The absurdity of that political system went as far as to dictate which side of the street a black man was allowed to walk on or to areas where they were forbidden to go. The exploitation of the discriminated race lead to countless tragedies in the gold, coal or uranium mines for whom no one ever answered just like no one was ever held accountable for the murdered people in Johannesburg’s, Durban’s or Pretoria’s ghettos who were striving for access to the education and medical system and for voting rights. For example, the highest AIDS infection rate were recorded in the 80’s in the great African cities suburbs.

The extermination of the Khoikhoi population and Bushmens tribes (indigenous people in the desert areas of South Africa) by the Afrikaner is also worth mentioning.

Afghanistan –country situated between the Middle East and the Indian-Pakistani Space

Afghanistan –country situated between the Middle East and the Indian-Pakistani Space and named by Arnold Toynbee ‘crossroads of the ancient world’ thanks to its geopolitical position in the Greater Middle East.

 To its east lies the great Muslim neighbor Pakistan, where many Taliban afghan leaders took refuge, permanent source of Islamic fundamentalism. West of Afghanistan lies the Iran of Shia faith and north of it, the former soviet republics, Uzbekistan, Tajikistan and Turkmenistan.

A narrow territorial corridor called Wakhan assures an isolated and odd connection with China, just like the Namibian Caprivi Strip, both of them being inherited colonial creations which amplify the ethnic tensions more then they fix them, (see Namibia).

Afghanistan is shattered by numerous interethnic wars, especially after proclaiming its independence in 1919 when it becomes a monarchy. After 1973 when it declares itself a republic under the leadership of Muhammad Daud, Afghanistan becomes the scene of struggles for power between the Islamic conservatory parties and the reformatory ones backed up by the two great military powers (USSR and USA) from the 1980’s.

In 1979, the new president, Babrak Karmal solicits the intervention of the soviet army in order to fix the political situation in this country which was powerfully divided between tribes. The soviets’ involvement results in more chaos. They lose until 1988 (the year of their retreat) over 15 thousand troops and their ideological influence which they would have wanted to use in the region.

The civil war generates a race for arming the over 20 ethnical and religious groups in the region: Tajiks as well as Uzbeks and Turkmens in the north, Pashtuns and Hazara in the center, Baloch in the south and Hindus. These are helped by the US, which also support the Mujahedeen and Taliban. Hundreds of millions of dollars from CIA accounts went to the Tajik tribes from the further north and to the Pashtun, because they were the ones that fought with determination and success against the soviet troops.

 At the same time, the USSR supported the communist government, which has as consequences loss of human lives (1.5 million civils), 5 million refugees at the end of the soviet occupation spread all around Pakistan and Iran and huge material damage.

After the numerous peace treaties and the UN intervening end the war, power goes to the Mujahedeen and the radical Taliban that proclaim an Islamic republic with a harsh internal policy, which hinder fundamental rights and liberties.

The retreat of the soviets was the moment when things complicated because Saudi Arabia, Egypt and Israel started funding various ethnic groups. This allowed for the creation of small armies which proved to be hard to defeat in the USA’s war with the Taliban.

The association of the Taliban government with the Al Qaeda leader, Osama Bin Laden and the help given in the terrorist attacks in the Kenyan capital, Nairobi, in 1998 and the WTC in 2001 gave birth to the USA’s violent answer and the foundation of a coalition against terrorism whose members span countries all over the world.

Nowadays, the government’s and the president’s authority (Hamid Karzai, the first one democratically elected followed by Ashraf Ghani in 2014) barely exceeds the Kabul’s margins. In other parts of the country, self-proclaimed regional rulers and members of the feared Panjshiri mafia (opium business, domain where the country is the world leader) have control over more than 80% of the territory.

The medium life expectancy in Afghanistan is 44 years, the urbanization rate is below 30% and in the UN’s Human Development Index this country is somewhere near the last places. Only a fifth of the population has access to potable water and the alphabetization rate is only 28%. All these elements signify a collapsing state because of the continuous wars in the last century.

According to the classification by Robert Cooper, Afghanistan is a pre-modern state, a kind of ‘terra nullius’ where the different ethnic and religious groups (see the Hazara people’s situation from the country’s center, religiously persecuted because of their belonging to the Sunni current) organize the land based on feudal principles.

This state’s conflict’s situation is an extremely volatile one, the Taliban insurgency still being very active (the last terrorist attacks from January 2018 with booby-trapped cars destabilize the country), the opium mafia being very strong and the Iran’s and Pakistan’s influence growing amongst the poor population.

President Ashraf Ghani is making constant appeals to the Taliban leader, Maulvi Haibatullah Akhunzadah regarding truces or peace negotiations, however they desire direct conversations with US officials, who they consider “foreign occupation’’. The civil war continues despite the timid democratic evolutions regarding free will and the creation of powerful institutions with the help of the coalition against terrorism  

The positive results of the measures taken by the aforementioned coalition lead by the United States are also visible. The medical and education systems look better now. Nearly 6 million refugees from the neighboring countries have returned to their homes; there exists a pretty strong, well-trained and equipped army and over 8 million children who go to school including 3 million girls.

De ce are Africa de Sud 3 capitale

Chiar așa! De ce are o țară 3 capitale? Urmăriți într-un minut și jumătate, pe canalul meu de youtube, explicația cu privire la Africa de Sud. Vă pupă proful Irașcu!

Lesotho, cea mai clasică enclavă africană

Lesotho este un stat minuscul din regiunea sud-africană, cunoscut mult timp sub numele de Basutoland, de la populația basuto, de origine bantu. Regatul Lesotho își declară independența în 1966 sub acest nume, ieșind din zona de influență colonială britanică. 

O situație ciudată, identică cumva cu cea a statului San Marino, în care un stat independent este de fapt o enclavă în interiorul altui stat suveran, și care devine astfel prizonierul  geografic, economic și vamal al altui stat.

            Relieful este dominat de Munții Drakensberg, cu altitudin foarte mari, de este 3400 de metri și platouri întinse cu până la 2000 de metri mai joase foarte populate, Râurile au săpat canioane adânci în aceste platori creând peisaje și cascade spectaculoase. Clima este una caldă vara,  destul de umedă dar rece iarna, pentru Africa, din cauza altitudinilor mari la care se află această țară.

            Basutoland a fost mult timp protectorat britanic, și nu a aderat la Uniunea Sud Africană, prima entitate statală din această parte a Africii, din această cauză a apărut o situație geopolitică puțin ciudată, de tip enclavă/exclavă. În urma unor tulburări postelectorale, în 1970, Leabua Jonathan, liderul Partidului Național Basotho, anulează alegerile câștigate de opoziție, suspendă constituția și parlamentul, abolește prerogativele regelui, guvernând dictatorial până în 1986, când o lovitură de stat îl înlătură de la putere.

 

            Situația rămâne instabilă și în anii ’90, când regele Moshoeshoe II, este obligat să abdice de la putere, în favoarea fiului său Letsie III. În 1998, scenariul din 1970 se repetă, alegerile sunt câștigate de opoziție, dar sunt anulate de guvern, astfel că se declanșează o rebeliune militară, în  care intervin și trupe armate din Africa de Sud și din Botswana.

            În 1999, trupele străine se retrag din țară, după ce și între acestea apar disensiuni și ciocniri sporadice armate. Capitala Maseru, are de suferit în urma staționării trupelor, a demonstrațiilor și micului război civil. Abia în 2002 se organizează primele alegeri cu adevărat democratice, recunoscute de toate partidele și de rege. Relativa stabilitate a țării este dată peste cap de o  nouă lovitură de stat militară care are loc în 2014, și-l obligă pe primul ministru să se refugieze în Africa de Sud; acest lucru se petrece pe fondul unui șomaj ridicat, a infectării cu SIDA a peste un sfert din populație, a colapsului economic și a monedei prăbușite.

            Alegerile din 2015 aduc o liniște relativă în țară, după ce criza din 2014 este mediată de Republica Africa de Sud. Anumite mișcări politice din țară cer includerea regatului în structurile administrative ale Republicii Africa de Sud. De menționat, că în timpul aparthaidului din țara vecină, în Lesotho și-au găsit refugiul lideri marcanți ai mișcării de eliberare a negrilor din Congresul Național African al lui Nelson Mandela, Lesotho având o poziție clar anti segregaționistă.

 

Ce se întâmplă în Afganistan?

Ce se întâmplă în Afganistan? Pe canalul meu de youtube, am alcătuit un filmuleț cu tot ceea ce am înțeles eu din drama acestui popor. Nu urmăriți greșelile sau inadvertențele, știu că sunt. Să ne concentrăm pe cauze și efecte, locale, regionale sau globale. Gânditul este liber și gratis! Și constat asta din ce în ce mai puțin, la mulți dintre locuitorii României de azi, care luptă cu un inamic occidental si anti -in general. Inamicul este în lipsa noastră de informare și înțelegere a lumii în care trăim. Iar filmulețele de genul acesta și altele asemenea, vin să dea la o parte buruienile din fundamentalismul nostru ...academic( dacă mă înțelegeți)!Vă pupă proful Irașcu!

De ce vin nepalezi în România?

Discriminarea de castă din India

Zimbabwe- moșia lui Robert Mugabe

bancnota de 100 de trilioane

Zimbabwe este un stat situat în zona centrală a sudului Africii, fără ieșire la mare, aflat între Mozambic, la nord și est, Africa de Sud la sud, Botswana și Zambia pe rama vestică. Numită o perioadă Rhodesia de Sud, după numele englezului Rhodes care a explorat zona în 1891,  această țară are o structură etnică foarte omogenă, negrii bantu deținând 98% din populație.

Cu toate acestea, cei aproape 2% populație albă au condus țara o bună perioadă de timp. În 1965 primul ministru Jan  Douglas Smith, declară Rhodesia independentă, și ruperea monstrului politic postcolonial britanic numit Federația Rhodesiei și Nyassalandului( azi, Zambia, Zimbabwe și Malawi).

Minoritatea albă, proprietară de terenuri și fabrici, beneficiază de suportul necondiționat al Africii de Sud, ambele promovând politica de apartheid, asta în ciuda sancțiunilor economice internaționale( ONU, OUA), inclusiv ale Marii Britanii.

Anii ’70 sunt marcați de politica din ce în ce mai rigidă, absurdă și segregaționistă a guvernului de la Harare, ceea ce accentuează lupta pentru eliberare a negrilor, antagonizează puternic societatea și înmulțesc atacurile gherilelor antiaparthaid. În 1979 Marea Britanie preia pentru scurt timp controlul asupra țării, impune încheierea unui acord între minoritatea albă care deține pârghiile economice și majoritatea negroidă, care prevedea organizarea primelor alegeri libere și dobândirea deplinei suveranități.

Două mișcări rebele provenite din etnii diferite participă la negocieri, ZANU ( Uniunea Națională Africană din Zimbabwe) condusă de Robert Mugabe și sprijinită militar și financiar de China comunistă și ZAPU( Uniunea Poporului African din Zimbabwe), condusă de Joshua Nkomo, sprijinită de URSS. Prima acționa în Zimbabwe prin incursiuni de la bazele militare din Zambia, cea de- a doua acționa din Mozambicul vecin. Forțe armate ale Commonwealth-ului sunt trimise în țară, ca trupe de menținere a păcii, pentru a supraveghea încetarea războiului civil care dura de 14 ani, și care făcuse  zeci de mii de victime.

Alegerile din 1980 sunt câștigate de ZANU, iar liderul acestei formațiuni Robert Mugabe, devine prim–ministru. Conducerea din ce în ce mai autoritară, linia marxist –leninist-maoistă, luată de partidul de la putere, fac ca în 1987 să intervină o modificare constituțională, Zimbabwe devenind republică prezidențială. Astfel că fostul prim-ministru devine și președinte cu puteri absolute, reușind înclusiv absorbția fostului inamic politic, ZAPU, rezultatul fiind apariția unui partid unic numit acum ZANU-FP( Uniunea Națională Africană din Zimbabwe- Frontul Patriotic).

Ales și reales la fiecare 6 ani de către un parlament obedient, Robert Mugabe, menține sistemul autoritar de conducere a țării, dar în 1995 economia dă semne de stagnare și de criză, în 1998-2000 președintele aplică o nouă reformă agrară, prin care preia pământurile a peste 5000 de ferme deținute de albi, și le oferă micilor fermieri locali negri. Persecuțiile la care sunt supuși membri minorității albe, generează un val de migrație către Europa și către Africa de Sud. Un alt efect al naționalizării pământurilor este ieșirea țării din uniunea politică și economică a fostelor colonii britanice, numită Commonwealth.

Situația din  țară se deteriorează de la an la an, tensiunile sociale sunt în creștere, alimentate și de o decizie de distrugere a mahalalelor din apropierea marilor orașe și a capitalei, numită Operațiunea Murambatsvina, infectarea cu HIV a unui procent mare de populație, epidemiile de holeră și inflația uriașă din ultimii ani( a renunțat la monedă folosid monede din Africa de Sud și Botswana), distrug practic o țară cu o industrie diversă( a doua ca putere și complexitate după cea din Africa de Sud), o agricultură dezvoltată și intensivă, un mediu favorabil și o natură și o climă deosebită.

Dictatorul Mugabe, conduce în continuare o țară aflată în colaps, toate alegerile( ultimele în 2013) fiind considerate de observatorii internaționali ca fiind rezultatul unor presiuni și condiționări uriașe, la adresa populației și a firavei opoziții grupate în Mișcarea pentru o Schimbare Democratică- Tsvangirai( MDC-T).

Somaliland- o încercare nereușită de înlocuire a no man's land-ului

Este un teritoriu desprins din Somalia, din partea de nord, nord-vest a acesteia, cu ieșire la Golful Aden, având ca vecini Djibouti în vest și Etiopia, plus regiunea secesionistă Ogaden, în sud. 

Este singura regiune din Somalia care are o administrare proprie, o armată sau un sistem sanitar și educațional funcțional.

Un teritoriu care dorește cu ardoare normalitatea unui stat democratic, a unor alegeri libere, după zeci de ani de război civil și nenumărate deturnări ale situației politico- militare.

Problema clanurilor dominante din diversele regiuni, granițele arbitrar trasate de cele trei puteri care au deținut porțiuni din teritoriul extins al triburilor somali din Cornul Africii, Marea Britanie, Franța și Italia, înarmarea excesivă a unor triburi și folosirea copiilor ca luptători de gherilă, sunt tot atâtea cauze ale disoluției statului somalez.

Pe acest fond, Abdirahman Ahmed Ali Tuur declară acest teritoriu ca republică independentă, ca urmare a unei conferințe de pace din 1991.

El face, însă, eforturi pentru reconcilierea dintre clanuri, participând activ și de pe poziții de forță la negocieri, militând pentru o soluție federală, singura care ar asigura o oarecare stabilitate țării. În 2003, un fost șef al servicilor de Securitate, Dahir Riyale Kahin, este primul președinte ales liber și democratic în Somaliland.

În ciuda eforturilor diplomatice, statul nu este recunoscut de nicio națiune și de nicio organizație politică africană sau mondială. Există câteva diferende interne în patru din cele 14 regiuni, unde autoritatea din Hargeysa – capitala țării- nu este recunoscută  și unde nici moneda declarată- șilingul somalilandez- nu este acceptat, tot din cauza neînțelegerilor dintre clanuri.

Noua insurgență islamistă Shabab, din restul Somaliei, de sorginte wahabistă și legată ombilical de Al Qaeda, și disputele de graniță cu nou creatul Puntland (alt teritoriu declarat independent din trupul Somaliei Mari) sunt probleme minore, care nu au  mai creat de ani de zile mișcări violente pe plan social sau politico- militar, asigurând o nesperată stabilitate, unui teritoriu parcă condamnat la război, sărăcie, foamete, secetă și genocid.

Swaziland sau Ngwane cu capitala la Mbabane-monarhie absolută

Un stat pitic dintre Africa de Sud și Mozambic, singura monarhie din lume unde regele, Mswati al III lea, are puteri nelimitate.

Anterior, fostul rege a abrogat constituția,  a introdus  starea de excepție, a interzis partidele politice și a dizolvat parlamentul, elemente care  au  anunțat trecerea la un sistem tradițional de guvernare tribal numit Trinkhundla bazat pe structurile de clan.

După 1996, regale Mswati, preia același sistem, și intră într-o uniune vamală cu Africa de Sud, Botswana și Lesotho, ceea ce asigură o stabilitate de invidiat acestei monarhii africane și investiții străine, în perioada apartheidului sud african.

Protestele grupurilor civice din Swaziland, au forțat autoritățile să inițieze unele reforme democratice și abia în 2005 este adoptată o nouă constituție, care însă nu prevede clar dacă sunt admise în viața politică, partidele politice. În acest fel, alegerile sunt un simulacru de independență, care nu fac decât să confirme că Swaziland rămâne singura monarhie absolutistă din lume.

,,Gluma" cu multe consoane din titlu, are legătură cu fostul nume al țării, asta în timp ce capitala a rămas neschimbată, aceeași Mbabane.

Siria-istoria unui război civil nesfârșit

Stat arab situat la sud de Turcia, având ca vecini state cu probleme interne și cu care are chiar dispute teritoriale, cum ar fi Israelul( cazul Înălțimilor Golan), Libanul, Irakul și Iordania,  dar și cu  ieșire pe 175 de kilometri la Marea Mediterană.

Stat aflat la intersecția unor drumuri comerciale antice și într-o poziție geostrategică de excepție, Siria s-a confuntat cu numeroase lovituri de stat și războaie civile fratricide, imediat după declararea independenței și eliberarea teritoriului de trupele franco –britanice, în 1946. Până în 1970 Siria este scena unor mișcări politice teribile, în care au loc nu mai puțin de 8 lovituri de stat, înclusiv în perioada în care Siria a fost unită, într-o construcție politică cel puțin ciudată, cu Egiptul de peste Mediterană, sub numele de Republica Arabă Unită. În 1963 începe hegemonia Partidului Baas(Ba’ath) Socialist ce promovează un panislamism exacerbat, care ajuns la putere, inițiază măsuri radicale de naționalizare a întreprinderilor și o reformă agrară de inspirație socialistă.

În 1971, puterea este preluată de liderul acestui partid, generalul Hafez al-Assad, ce pune Siria în prima linie a luptei comuniste și al panarabismului, fiind aliatul principal al URSS  în regiune.

Siria este condusă cu o mână de fier, într-o manieră dictatorială, în care președintele are dreptul, conform constituției, să conducă guvernul, să revoce primul ministru, să schimbe vicepreședintele sau pe orice ministru.

Orientarea comunistă se vede clar în structura parlamentului unicameral, unde din 250 de locuri, 127 sunt rezervate muncitorilor și țăranilor. Având ca obiectiv (re)crearea Siriei Mari, a unei națiuni siriene dominante în Orientul Apropiat, armata  și comandatul ei suprem s-au implicat în conflictele cu Israelul, din 1948-1949,  în războiul de Yom Kippur din 1973,  sau în cel din 1967- Războiul de Șase Zile-, când pierde zona Înălțimilor Golan, teritoriu din sud vestul extrem, în care Israelul construiește de zeci de ani colonii evreiești.

Un alt conflict în care s-a implicat activ, a fost cel din Liban, un război civil care a durat din 1975 până în 1990, în care Siria a jucat rolul puterii protectoare, cu trupe de menținere a păcii (numite oficial Forțe Arabe de Descurajare) trimise acolo- în jur de 30 000 de militari-, un tratat din 1989 consfințind acest rol.

În războiul petrogranițelor sunito-șiit, dintre Irak și Iran, din anii 1980-1988, Siria se aliază cu Iranul șiit, iar în războiul din Golf din 1991, se poziționează în tabăra aliaților condusă de SUA, împotriva lui Saddam Hussein.

Legăturile cu Iranul sunt extrem de puternice, până azi, datorită religiei și faptului că deși doar 10% din populație este șiită( alawiți, de fapt, un subgrup șiit, care nu este recunoscut de marea majoritate sunită nici măcar ca musulmani), aceasta constituie elita conducătoare a țării, din partidul Baas, care este de fapt un partid constituit pe criterii etnico-religioase.

Iranul susține oriunde în lumea arabă sau în lumea occidentală lupta de orice fel a musulmanilor șiiți, pentru recunoaștere sau putere, cel mai recent exemplu este insurgența Houthi din Yemen.

1999 este anul în care președintele Hafez al-Assad, este confirmat în funcție pentru al 5 lea mandat, cu nu mai puțin de 99,98 % din sufragii, mandat dus la capăt de fiul său Bashar al-Assad, asta după moartea lui Hafez al-Assad în 2000.

Bashar al-Assad, se află de atunci la putere, continuând politica dictatorială a tatălui său și punând Siria pe harta țărilor în care se desfășoară unul dintre cele mai sângeroase războaie civile din secolele XX-XXI.

Ca un efect al primăverii arabe, în Siria, în 2011,  încep ample manifestații împotriva guvernului condus de al-Assad, care vizează încălcarea unor drepturi și libertăți, a hegemoniei sectei alawite, a șomajului și corupției generalizate din țară.

Deși introduce câteva reforme, una dintre ele fiind acordarea de cetățenie la mii de kurzi sau majorarea salariilor, conflictele tot mai dese între manifestanți și forțele de Securitate se soldează cu sute de morți și răniți și cu mii de arestați. În scurt timp este evident pentru toată lumea că revolta sau conflictul din Siria, devine un război civil în toată regula, dus nu numai cu coctailuri Molotov și Kalashnikov ci și cu blindate și avioane de bombardament.

În prezent, în 2016, situația se prezintă astfel, cea mai mare parte a vestului țării este controlat de armata siriană guvernamentală și de aviația rusă adusă în sprijinul președintelui, cu excepția unei regiuni extinse din jurul orașului Alep, ținta unor bombardamente puternice ale avioanelor ruse și siriene și unde opoziția siriană Armata Siriană Liberă și Frontul Islamic, dețin încă poziții, plus o regiune întinsă din sud și de la granița cu Israelul. Nordul țării unde trăiau cei 6%  kurzi, este sub influența milițiilor Peshmerga, care luptă pentru crearea unui Kurdistan liber, atît în Siria cât și în Irakul vecin.

Centrul și estul țării este ocupat de ISIS (DAESH) care a proclamat un califat în această regiune și în tot nordul și nord estul Irakului, grupare teroristă care a ocupat regiunea dintre cele două țări în câteva luni, în condițiile disoluției statelor respective din cauza războaielor civile.

Frontul Al Nusra deține câteva poziții cheie în nord estul Siriei, spre granița cu Turcia. Consecința războiului care durează de mai bine de 5 ani este una cumplită pentru populația acestei țări și pentru Siria însăși, aproape 500 000 de victime din care o bună parte copii nevinovați și milioane de refugiați în Liban, Iordania și Turcia, unde există multe tabere administrate de UNCHR.

Dincolo de cauzele religioase și etnice evidente, precum si interesele unor țări și companii care doreau să construiscă gazoducte pe teritoriul Siriei, este foarte clar că efectele conflictului est/ vest, lumea occidentală și democratică vs lumea post sovietică și autoritaristă, duc aici un război care trimite cu gândul la un eventual al III lea război mondial. Este de ajuns să citim care sunt beligeranții și cine îi susține.

Coaliția împotriva guvernului este susținută de SUA, statele occidentale din NATO și UE plus statele sunite din Golf, Iordania, Qatar, EAU și Arabia Saudită și Turcia( mai puțin când este vorba de kurzi) în timp ce guvernul lui Assad este susținut de Rusia, China, Coreea de Nord și Iran. 

Somaliland- promise land-ul din Cornul Africii

Este un teritoriu desprins din Somalia, din partea de nord, nord-vest a acesteia, cu ieșire la Golful Aden, având ca vecini Djibouti în vest și Etiopia, cu regiunea secesionistă Ogaden, în sud. Este singura regiune din Somalia care are o administrare proprie, o armată sau un sistem sanitar funcțional. 

Un teritoriu care dorește cu ardoare normalitatea unui stat democratic, a unor alegeri libere, după zeci de ani de război civil și nenumărate deturnări ale situației politico- militare.

Problema clanurilor dominante din diversele regiuni, granițele arbitrar trasate de cele trei puteri care au deținut porțiuni din teritoriul extins al triburilor somali din Cornul Africii, Marea Britanie, Franța și Italia, înarmarea excesivă a unor triburi și folosirea copiilor ca luptători de gherilă, sunt tot atâtea cauze ale disoluției statului somalez. 

Pe acest fond, Abdirahman Ahmed Ali Tuur declară acest teritoriu ca republică independentă, ca urmare a unei conferințe de pace din 1991. El face, însă, eforturi pentru reconcilierea dintre clanuri, participând activ și de pe poziții de forță la negocieri, militând pentru o soluție federală, singura care ar asigura o oarecare stabilitate țării. 

În 2003, un fost șef al servicilor de Securitate, Dahir Riyale Kahin, este primul președinte ales liber și democratic în Somaliland. În ciuda eforturilor diplomatice, statul nu este recunoscut de nicio națiune și de nicio organizație politică africană sau mondială. 

Există câteva diferende interne în patru din cele 14 regiuni, unde autoritatea din Hargeysa – capitala țării- nu este recunoscută  și unde nici moneda declarată- șilingul somalilandez- nu este acceptat, tot din cauza neînțelegerilor dintre clanuri.

Noua insurgență islamistă Shabab, din restul Somaliei, de sorginte wahabistă și legată ombilical de Al Qaeda, și disputele de graniță cu nou creatul Puntland (alt teritoriu declarat independent din trupul Somaliei Mari) sunt probleme minore, care nu au  mai creat de ani de zile mișcări violente pe plan social sau politico- militar, asigurând o nesperată stabilitate, unui teritoriu parcă condamnat la război, sărăcie, foamete, secetă și genocid.