Turkmenistanul și farul său călăuzitor cu statuie de aur

sursa Imperator Travel

Este o fostă republică sovietică din Asia centrală, una dintre cele mai închise, cu regimul autoritarist cel mai reprezentativ și mai represiv. Tukmenistanul indică cel mai bine, felul în care sovietizarea, sistemul de control al serviciilor secrete și comunismul au avut succes, într-o zonă cu tradiții tribale puternice.

Președintele Saparmurat Nyazov( mort subit în 2006), fost lider al partidului comunist din RSS Turkmenă, devine în 1999, printr-o decizie a parlamentului supus marelui stăpân, președinte pe viață, numele său primind și apelativul Turkmenbași- Tatăl Turkmenistanului.

De altfel, în capitala Ashabad( Ashgabat), se află o statuie de aur a acestuia care se învârte, probabil după soare și multe construcții megalomanice din marmură.  Noul președinte Gurbangulî Berdimuhamedov, continuă linia fostului far călăuzitor al tukmenilor, conducând țara cu o mână de fier. 

Nu este o țară unde să existe conflicte interne și nici de graniță, are o omogenitate etnică de invidiat, față de celelelalte state fost sovietice central asiatice, sistemul partidului unic pare să aibă succes, cultul personalității atinge noi culmi, iar democrația practic nu a existat în această țară.

Beneficiază de relații excelente cu Iranul( alt stat cu vederi autoritarist-islamiste), Turcia( de care este legată cultural și lingvistic) și Federația Rusă, în cadrul sistemului de comerț al CSI. 

Bogată în hidrocarburi, mai ales gaz metan, Turkmenistanul se află în situația de a fi un stat care crește economic, odată cu noul gazoduct către China, deschis în 2009, dar nu întreprinde absolut nimic în direcția deschiderii granițelor sau a reformării sistemului de învățământ, de exemplu.

Interzicerea unor drepturi legate de organizațiile religioase, etnice sau culturale, au făcut ca  zeci de mii de foști locuitori sovietici ai țării( ruși, ucraineni, uzbeci) să plece din țară, mai ales după declararea limbii turkmene ca unică limbă de studiu.

Siria-istoria unui război civil nesfârșit

Stat arab situat la sud de Turcia, având ca vecini state cu probleme interne și cu care are chiar dispute teritoriale, cum ar fi Israelul( cazul Înălțimilor Golan), Libanul, Irakul și Iordania,  dar și cu  ieșire pe 175 de kilometri la Marea Mediterană.

Stat aflat la intersecția unor drumuri comerciale antice și într-o poziție geostrategică de excepție, Siria s-a confuntat cu numeroase lovituri de stat și războaie civile fratricide, imediat după declararea independenței și eliberarea teritoriului de trupele franco –britanice, în 1946. Până în 1970 Siria este scena unor mișcări politice teribile, în care au loc nu mai puțin de 8 lovituri de stat, înclusiv în perioada în care Siria a fost unită, într-o construcție politică cel puțin ciudată, cu Egiptul de peste Mediterană, sub numele de Republica Arabă Unită. În 1963 începe hegemonia Partidului Baas(Ba’ath) Socialist ce promovează un panislamism exacerbat, care ajuns la putere, inițiază măsuri radicale de naționalizare a întreprinderilor și o reformă agrară de inspirație socialistă.

În 1971, puterea este preluată de liderul acestui partid, generalul Hafez al-Assad, ce pune Siria în prima linie a luptei comuniste și al panarabismului, fiind aliatul principal al URSS  în regiune.

Siria este condusă cu o mână de fier, într-o manieră dictatorială, în care președintele are dreptul, conform constituției, să conducă guvernul, să revoce primul ministru, să schimbe vicepreședintele sau pe orice ministru.

Orientarea comunistă se vede clar în structura parlamentului unicameral, unde din 250 de locuri, 127 sunt rezervate muncitorilor și țăranilor. Având ca obiectiv (re)crearea Siriei Mari, a unei națiuni siriene dominante în Orientul Apropiat, armata  și comandatul ei suprem s-au implicat în conflictele cu Israelul, din 1948-1949,  în războiul de Yom Kippur din 1973,  sau în cel din 1967- Războiul de Șase Zile-, când pierde zona Înălțimilor Golan, teritoriu din sud vestul extrem, în care Israelul construiește de zeci de ani colonii evreiești.

Un alt conflict în care s-a implicat activ, a fost cel din Liban, un război civil care a durat din 1975 până în 1990, în care Siria a jucat rolul puterii protectoare, cu trupe de menținere a păcii (numite oficial Forțe Arabe de Descurajare) trimise acolo- în jur de 30 000 de militari-, un tratat din 1989 consfințind acest rol.

În războiul petrogranițelor sunito-șiit, dintre Irak și Iran, din anii 1980-1988, Siria se aliază cu Iranul șiit, iar în războiul din Golf din 1991, se poziționează în tabăra aliaților condusă de SUA, împotriva lui Saddam Hussein.

Legăturile cu Iranul sunt extrem de puternice, până azi, datorită religiei și faptului că deși doar 10% din populație este șiită( alawiți, de fapt, un subgrup șiit, care nu este recunoscut de marea majoritate sunită nici măcar ca musulmani), aceasta constituie elita conducătoare a țării, din partidul Baas, care este de fapt un partid constituit pe criterii etnico-religioase.

Iranul susține oriunde în lumea arabă sau în lumea occidentală lupta de orice fel a musulmanilor șiiți, pentru recunoaștere sau putere, cel mai recent exemplu este insurgența Houthi din Yemen.

1999 este anul în care președintele Hafez al-Assad, este confirmat în funcție pentru al 5 lea mandat, cu nu mai puțin de 99,98 % din sufragii, mandat dus la capăt de fiul său Bashar al-Assad, asta după moartea lui Hafez al-Assad în 2000.

Bashar al-Assad, se află de atunci la putere, continuând politica dictatorială a tatălui său și punând Siria pe harta țărilor în care se desfășoară unul dintre cele mai sângeroase războaie civile din secolele XX-XXI.

Ca un efect al primăverii arabe, în Siria, în 2011,  încep ample manifestații împotriva guvernului condus de al-Assad, care vizează încălcarea unor drepturi și libertăți, a hegemoniei sectei alawite, a șomajului și corupției generalizate din țară.

Deși introduce câteva reforme, una dintre ele fiind acordarea de cetățenie la mii de kurzi sau majorarea salariilor, conflictele tot mai dese între manifestanți și forțele de Securitate se soldează cu sute de morți și răniți și cu mii de arestați. În scurt timp este evident pentru toată lumea că revolta sau conflictul din Siria, devine un război civil în toată regula, dus nu numai cu coctailuri Molotov și Kalashnikov ci și cu blindate și avioane de bombardament.

În prezent, în 2016, situația se prezintă astfel, cea mai mare parte a vestului țării este controlat de armata siriană guvernamentală și de aviația rusă adusă în sprijinul președintelui, cu excepția unei regiuni extinse din jurul orașului Alep, ținta unor bombardamente puternice ale avioanelor ruse și siriene și unde opoziția siriană Armata Siriană Liberă și Frontul Islamic, dețin încă poziții, plus o regiune întinsă din sud și de la granița cu Israelul. Nordul țării unde trăiau cei 6%  kurzi, este sub influența milițiilor Peshmerga, care luptă pentru crearea unui Kurdistan liber, atît în Siria cât și în Irakul vecin.

Centrul și estul țării este ocupat de ISIS (DAESH) care a proclamat un califat în această regiune și în tot nordul și nord estul Irakului, grupare teroristă care a ocupat regiunea dintre cele două țări în câteva luni, în condițiile disoluției statelor respective din cauza războaielor civile.

Frontul Al Nusra deține câteva poziții cheie în nord estul Siriei, spre granița cu Turcia. Consecința războiului care durează de mai bine de 5 ani este una cumplită pentru populația acestei țări și pentru Siria însăși, aproape 500 000 de victime din care o bună parte copii nevinovați și milioane de refugiați în Liban, Iordania și Turcia, unde există multe tabere administrate de UNCHR.

Dincolo de cauzele religioase și etnice evidente, precum si interesele unor țări și companii care doreau să construiscă gazoducte pe teritoriul Siriei, este foarte clar că efectele conflictului est/ vest, lumea occidentală și democratică vs lumea post sovietică și autoritaristă, duc aici un război care trimite cu gândul la un eventual al III lea război mondial. Este de ajuns să citim care sunt beligeranții și cine îi susține.

Coaliția împotriva guvernului este susținută de SUA, statele occidentale din NATO și UE plus statele sunite din Golf, Iordania, Qatar, EAU și Arabia Saudită și Turcia( mai puțin când este vorba de kurzi) în timp ce guvernul lui Assad este susținut de Rusia, China, Coreea de Nord și Iran. 

Togo- dictatură pe viață

Este un stat desfășurat ca o fâșie de peste 500 de kilometri, din Golful Guineii, până în zona saheliană burkineză. Togo din perioada colonială este de fapt un teritoriu adminstrat de francezi, care devine independent în 1960, însă trasarea arbitrară a granițelor a dus la tensiuni interne serioase.

Primul președinte al țării Sylvanus Olympio, originar din sud este asasinat de ofițerii unei facțiuni armate din nord, la doar trei ani de la declararea independenței, succesorul lui, Nicholas Grunitzky, este eliminat de la putere în 1967, de către  generalul Gnassingbe Eyadema. 

Un melanj extraordinar de etnii și culturi, într-o țară cu o lățime maximă de  150 de kilometri, duce inevitabil la conflicte etnico-religioase.

Creștini în sud, musulmani și animiști în nord, limbile cabrais( kabye) în nord și ewe în sud, plus grupurile etnice ewe, fulani și hausa, sunt ingredientele pentru un stat aflat într-o stare conflictuală permanentă. Măsura cea mai la îndemână pentru generalul Eyadema, a fost să instituie un regim dictatorial, pe viață, cu partid unic, ceea ce a dus la întruntări armate între opoziția democratică și armată care au atins punctul culminant în 1993.

În 1999 are loc o vizită de stat istorică(?) a unui alt dictator sângeros, care a destabilizat tot vestul Africii, Charles Taylor, președintele Liberiei. Generalului Eyadema, care a condus țara între 1967 și 2005, îi succede fiul său, Faure E. Gnassingbe, ales prin alegeri așa zis libere, contestate de opoziția firavă democratică din țară. 

Rezultatul anilor de prezență colonială, germană, până la Primul Război Mondial, apoi franco-britanică și franceză după al Doilea Război Mondial, și dictatorială după 1960, este o țară fragilă din punct de vedere politic, cu o industrie slabă, incapabilă să-și asigure independența energetică, cu o rețea de transporturi bună, datorată în mare parte germanilor și francezilor, și care nu are alte resurse, în afara unor fosfați, nu va reuși să se redreseze practic niciodată.

Republica Ingușetia- mică dar rebelă, în cadrul Federației Ruse

Cea mai mică republică dintre cele 17, care alcătuiesc Federația Rusă, situată în Caucazul de Nord, între Cecenia, Osetia de Nord, Rusia și Georgia. 

Are o istorie interesantă în relația cu Rusia Sovietică, ca și în Cecenia vecină, sentimentele față de marele stăpân de la nord, sunt negative și s-au lăsat tot timpul cu conflicte interne sau de graniță. 

Ceceno-ingușii au fost deportați de Stalin, după război, fiind acuzați de colaboraționism cu armata nazistă, când de fapt istoria a demonstrat că ei au rezistat eroic în munții lor, oprind înaintarea armatei germane. Ingușii sunt musulmani, cu un respect deosebit, însă, pentru originea lor creștină, și au fost angajați într-un conflict cu Osetia de Nord, în 1992, imediat după destrămarea URSS.

Atunci, în Osetia de Nord au avut loc epurări etnice comise de osetini cu sprijinul armatei ruse, ceea ce a dus la relocarea a peste 60 000 de inguși din Osetia în Ingușetia.

Un alt episod sângeros și trist este legat de scoala din Beslan din Osetia de Nord, din 2004, când peste 385 de femei și copii au fost uciși de către rebelii teroriști înguși sau au căzut ca urmare a asaltului forțelor de securitate ruse. 

Cu peste 1000 de ostatici, masacrul din Beslan, este consemnat ca cel mai trist moment al războaielor care au măcinat Caucazul de Nord, după destrămarea Uniunii Sovietice.

Alte situații în care au fost incluși rebeli inguși au o directă legătură cu războaiele ruso-cecene, în care ingușii au fost de partea fraților lor de limbă și cultură, cecenii. 

Anii de luptă de gherilă pentru rebelii inguși nu s-au terminat, în 2014 liderul rebel Arthur Getagazhev a fost ucis într-un atac al forțelor ruse FSB( Serviciul Federal de Securitate), iar tensiunile în creștere au dus la o decizie fără precedent a guvernului de la Moscova, și anume interzicerea dreptului la vot în Ingușetia.

Lucrurile se complică când președintele inguș Yunus-Bek Yevkurov, de orientare pro rusă, recunoaște că rebelii din țara sa luptă în Ucraina, de partea ucrainenilor, în zona Donbasului.

Profilul acestei republici, ca de altfel al tuturor republicilor cauzaziene, este acela al unei societății sărace, dominate de corupție cronică, administrație incompetentă, răpiri și crime în rândul populației și al forțelor de securitate, proteste anti guvernamentale, atacuri asupra bazelor rusești( ultima suplimentare de forțe ruse FSB, a fost de 25 000 de soldați) legate de excesele armatei de ocupație, în viziune ingușă, și deteriorarea constantă a situației drepturilor omului. În concluzie, un alt conflict înghețat, ținut sub control rusesc, care mărginește Caucazul și toată granița Federației Ruse cu zona euro-asiatică.

Revoluția Cocosului din insula Bougainville

Insula care poartă numele marelui navigator francez, cel care de altfel a și descoperit-o, a fost scena unui război civil cu cauze politico-etnico-economice care a durat din 1988 până în 1998. 

Deși face parte din punct de vedere fizico- geografic din arhipelagul Solomon, fiind cea mai mare insulă din acesta, ea a fost inclusă în  statul Papaua Noua Guinee. 

Această împărțire arbitrară a fost tot timpul un sâmbure de revoltă, care în cei 10 ani de război civil, a făcut peste 15 000 de victime, în Republica Solomon de Nord, autoproclamată din 1975 și din nou în 1990 și bineînțeles, nerecunoscută de nimeni. 

Insurgența secesionistă condusă de un lider carismatic, Francis Ona, a fost cunoscută ca Revoluția Cocosului, pentru că o bună perioadă rebelii își alimentau vehiculele de război cu ulei de cocos, din cauza embargoului la care erau supuși.

Războiul a avut o latură ecologică, pe lângă utilizarea uleiului de cocos, populația indigenă din insulă a luptat cu toate mijloacele împotriva armatei papuașe și a corporațiilor miniere care doreau exploatarea neferoaselor din zonă, cu prețul distrugerii ecosistemelor  pădurii ecuatoriale care ocupă cea mai mare parte din insulă.  

Cazul uriașei exploatări de cupru de Paguna, este foarte cunoscut, mina fiind închisă până în ziua de azi ca urmare a luptelor date aici. A fost singura revoluție armată cu o componentă ecologică, care a avut ca și consecință pozitivă oprirea exploatărilor miniere și declararea insulei ca teritoriu cu autonomie extinsă în cadrul Republicii Papua Noua Guinee. 

Un documentar cu numele Coconut Revolution a fost multipremiat la o serie de festivaluri de gen și a arătat lumii că un război de 10 ani poate avea ca rezultat și victoria ecologiștilor împotriva marilor concerne miniere. Conflictul din nordul arhipelagului Solomon, are tristul renume al celui mai lung și sângeros conflict din Oceania, de după al Doilea Război Mondial.

Cu implicarea Australiei și Noii Zeelande( arbitrii economici și militari în zona Oceaniei) în 2001, este semnat un tratat de pace, care aduce liniște în această parte lumii, cu promisiunea organizării unui referendum pentru independența insulei între 2015 și 2020.

Somaliland- promise land-ul din Cornul Africii

Este un teritoriu desprins din Somalia, din partea de nord, nord-vest a acesteia, cu ieșire la Golful Aden, având ca vecini Djibouti în vest și Etiopia, cu regiunea secesionistă Ogaden, în sud. Este singura regiune din Somalia care are o administrare proprie, o armată sau un sistem sanitar funcțional. 

Un teritoriu care dorește cu ardoare normalitatea unui stat democratic, a unor alegeri libere, după zeci de ani de război civil și nenumărate deturnări ale situației politico- militare.

Problema clanurilor dominante din diversele regiuni, granițele arbitrar trasate de cele trei puteri care au deținut porțiuni din teritoriul extins al triburilor somali din Cornul Africii, Marea Britanie, Franța și Italia, înarmarea excesivă a unor triburi și folosirea copiilor ca luptători de gherilă, sunt tot atâtea cauze ale disoluției statului somalez. 

Pe acest fond, Abdirahman Ahmed Ali Tuur declară acest teritoriu ca republică independentă, ca urmare a unei conferințe de pace din 1991. El face, însă, eforturi pentru reconcilierea dintre clanuri, participând activ și de pe poziții de forță la negocieri, militând pentru o soluție federală, singura care ar asigura o oarecare stabilitate țării. 

În 2003, un fost șef al servicilor de Securitate, Dahir Riyale Kahin, este primul președinte ales liber și democratic în Somaliland. În ciuda eforturilor diplomatice, statul nu este recunoscut de nicio națiune și de nicio organizație politică africană sau mondială. 

Există câteva diferende interne în patru din cele 14 regiuni, unde autoritatea din Hargeysa – capitala țării- nu este recunoscută  și unde nici moneda declarată- șilingul somalilandez- nu este acceptat, tot din cauza neînțelegerilor dintre clanuri.

Noua insurgență islamistă Shabab, din restul Somaliei, de sorginte wahabistă și legată ombilical de Al Qaeda, și disputele de graniță cu nou creatul Puntland (alt teritoriu declarat independent din trupul Somaliei Mari) sunt probleme minore, care nu au  mai creat de ani de zile mișcări violente pe plan social sau politico- militar, asigurând o nesperată stabilitate, unui teritoriu parcă condamnat la război, sărăcie, foamete, secetă și genocid.

Gambia- o semienclavă din Senegal

Este un stat din vestul Africii, desfășurat sub forma unei fâșii de maxim 70 de kilometri lățime, în lungul fluviului cu același nume.

Este un teritoriu cu aspect de semienclavă din inima Senegalului, care s-a aflat mult timp sub dominație britanică, în timp ce Senegalul s-a aflat sub control francez. 

Asta și explică situația aceasta geopolitică ciudată, de prezență a unui stat în interiorul altui stat.

După o perioadă oarecum stabilă politic între 1970, anul în care devine republică independentă și 1994, președintele Jawara este înlăturat de la putere, printr-o lovitură de stat orchestrată de armată. 

Este anul în care încep tulburările politice, ce culminează cu alegerea Locotenentului Yaya Jammeh, autorul loviturii de stat, în funcția de președinte, care instituie un regim de conducere foarte autoritar.

 

Acesta se află și astăzi la putere, iar ultimele probleme pe care le-a generat în plan mondial, sunt legate de ieșirea din Commonwealth în 2013, pe care Gambia îl consideră o extensie a colonialismului britanic și declararea în 2015 a Gambiei ca stat islamic. Asta nu a însemnat că se interzice practicarea altor culte religioase, plus un diferend de graniță cu unicul vecin, Senegalul, în regiunea Casamance, unde Gambia are tot interesul să susțină rebelii MFDC, frontul ce luptă pentru independența regiunii.