Criza refugiaților- multe date, puține înțelesuri

sursa: stiri.tvr.ro

Mai mult de 65 de milioane de refugiați sunt  răspândiți în toată lumea, și , din păcate, jumătate din aceștia sunt copii. 

Atunci când liderii globali s-au întâlnit la New York, în septembrie 2016, pe această problema, au stabilit că își vor dubla eforturile ca această criză globală să se reducă substanțial.

Tot atunci s-a stabilit ca anual cel puțin 10% dintre acști refugiați să fie relocați, în diverse țări, pe principii mult mai echitabile decât înainte, când concentrarea era doar pe unele state.

Conform datelor puse la dispoziție atunci de Înaltul Comisariat ONU pentru Refugiați, cei mai mulți din cei 65 de milioane de refugiați, provin din țări devastate de conflicte și cu războaie civile în desfășurare, cum sunt Siria, Afganistan, Irak, Somalia, Yemen și Eritreea, iar aici nu sunt socotiți cei peste 5 milioane de refugiați palestinieni răspândiți prin statele din Orientul Mijlociu. Costul pentru generațiile viitoare este copleșitor, dacă socotim că jumătate sunt copii needucați, nevaccinați și ușor de manipulat emoțional.

Statele care sunt primele baze de refugiu pentru cei plecați din calea războaielor, sunt Pakistanul cu tabere pentru afgani, Turcia, Liban și Iordania cu tabere pentru sirieni, Republica Democrată Congo plus Kenya, pentru somalezi, sudanezi și rwandezi. Aceste țări, sufocate de valurile de refugiați, nu reușesc să facă față acestui uriaș aflux, cu tot ajutorul intern și extern pus la dispoziție, și reclamă pe bună dreptate o politică de asumare a refugiaților la nivel global.

Situația refugiaților din sudul Europei care traversează Marea Mediterană în bărci nesigure și extrem de aglomerate, este gravă și a generat tensiuni în Grecia, Italia, Cipru, Franța și Spania. Frontex, poliția de frontieră europeană din sudul continentului, a fost răspunsul Europei la această criză. Dublarea forțelor de patrulare prin participarea tuturor țărilor europene cu pază de coastă, a atenuat puțin din acest aflux, dar nu a rezolvat nici pe departe problema.

Singura care și-a asumat cu adevărat primirea refugiaților a fost Germania, cu costuri economice interne, și politice uriașe pentru țară dar și pentru Angela Merkel. Restul țărilor europene au procedat la ridicarea de garduri, izolându-se prin ignorarea celorlalți, iar problema împărțirii refugiaților din Europa în mod echitabil a început dar foarte timid și cu opoziții vehemente din partea Ungariei, Poloniei, Cehiei și a Slovaciei adică a țărilor care formează grupul de la Vișegrad.

Zimbabwe- moșia lui Robert Mugabe

bancnota de 100 de trilioane

Zimbabwe este un stat situat în zona centrală a sudului Africii, fără ieșire la mare, aflat între Mozambic, la nord și est, Africa de Sud la sud, Botswana și Zambia pe rama vestică. Numită o perioadă Rhodesia de Sud, după numele englezului Rhodes care a explorat zona în 1891,  această țară are o structură etnică foarte omogenă, negrii bantu deținând 98% din populație.

Cu toate acestea, cei aproape 2% populație albă au condus țara o bună perioadă de timp. În 1965 primul ministru Jan  Douglas Smith, declară Rhodesia independentă, și ruperea monstrului politic postcolonial britanic numit Federația Rhodesiei și Nyassalandului( azi, Zambia, Zimbabwe și Malawi).

Minoritatea albă, proprietară de terenuri și fabrici, beneficiază de suportul necondiționat al Africii de Sud, ambele promovând politica de apartheid, asta în ciuda sancțiunilor economice internaționale( ONU, OUA), inclusiv ale Marii Britanii.

Anii ’70 sunt marcați de politica din ce în ce mai rigidă, absurdă și segregaționistă a guvernului de la Harare, ceea ce accentuează lupta pentru eliberare a negrilor, antagonizează puternic societatea și înmulțesc atacurile gherilelor antiaparthaid. În 1979 Marea Britanie preia pentru scurt timp controlul asupra țării, impune încheierea unui acord între minoritatea albă care deține pârghiile economice și majoritatea negroidă, care prevedea organizarea primelor alegeri libere și dobândirea deplinei suveranități.

Două mișcări rebele provenite din etnii diferite participă la negocieri, ZANU ( Uniunea Națională Africană din Zimbabwe) condusă de Robert Mugabe și sprijinită militar și financiar de China comunistă și ZAPU( Uniunea Poporului African din Zimbabwe), condusă de Joshua Nkomo, sprijinită de URSS. Prima acționa în Zimbabwe prin incursiuni de la bazele militare din Zambia, cea de- a doua acționa din Mozambicul vecin. Forțe armate ale Commonwealth-ului sunt trimise în țară, ca trupe de menținere a păcii, pentru a supraveghea încetarea războiului civil care dura de 14 ani, și care făcuse  zeci de mii de victime.

Alegerile din 1980 sunt câștigate de ZANU, iar liderul acestei formațiuni Robert Mugabe, devine prim–ministru. Conducerea din ce în ce mai autoritară, linia marxist –leninist-maoistă, luată de partidul de la putere, fac ca în 1987 să intervină o modificare constituțională, Zimbabwe devenind republică prezidențială. Astfel că fostul prim-ministru devine și președinte cu puteri absolute, reușind înclusiv absorbția fostului inamic politic, ZAPU, rezultatul fiind apariția unui partid unic numit acum ZANU-FP( Uniunea Națională Africană din Zimbabwe- Frontul Patriotic).

Ales și reales la fiecare 6 ani de către un parlament obedient, Robert Mugabe, menține sistemul autoritar de conducere a țării, dar în 1995 economia dă semne de stagnare și de criză, în 1998-2000 președintele aplică o nouă reformă agrară, prin care preia pământurile a peste 5000 de ferme deținute de albi, și le oferă micilor fermieri locali negri. Persecuțiile la care sunt supuși membri minorității albe, generează un val de migrație către Europa și către Africa de Sud. Un alt efect al naționalizării pământurilor este ieșirea țării din uniunea politică și economică a fostelor colonii britanice, numită Commonwealth.

Situația din  țară se deteriorează de la an la an, tensiunile sociale sunt în creștere, alimentate și de o decizie de distrugere a mahalalelor din apropierea marilor orașe și a capitalei, numită Operațiunea Murambatsvina, infectarea cu HIV a unui procent mare de populație, epidemiile de holeră și inflația uriașă din ultimii ani( a renunțat la monedă folosid monede din Africa de Sud și Botswana), distrug practic o țară cu o industrie diversă( a doua ca putere și complexitate după cea din Africa de Sud), o agricultură dezvoltată și intensivă, un mediu favorabil și o natură și o climă deosebită.

Dictatorul Mugabe, conduce în continuare o țară aflată în colaps, toate alegerile( ultimele în 2013) fiind considerate de observatorii internaționali ca fiind rezultatul unor presiuni și condiționări uriașe, la adresa populației și a firavei opoziții grupate în Mișcarea pentru o Schimbare Democratică- Tsvangirai( MDC-T).