After Brexit- câteva păreri

sursa:europarl.ro

Pentru Uniunea Europeană momentul votului britanicilor pentru ieșirea din construcția europeană, nu putea cădea mai prost. 

Contextul era și este încă unul destabilizator din multe puncte de vedere: politica agresivă a Rusiei și imixtiunile acesteia în campaniile electorale din unele importante țări europene, catastrofa umanitară din Africa de Nord și Orientul Mijlociu sau atacurile teroriste din orașele și capitalele Europei, peste care se suprapun autoritarismul dictatorial  și derivele din Turcia lui Erdogan și criza refugiaților.

Având în vedere preocupările pentru unitatea UE, și Bruxelles-ul și Londra au tot interesul ca această ieșire să nu producă mai multe pagube economice colaterale decât ce se prognozează. 

Liderii UE trebuie să mențină  stabilitatea politică și să armonizeze punctele de vedere destul de diferite venite dinspre Budapesta sau Paris, cu privire la naționalismul unor lideri din aceste state, în timp ce liderii britanici, încearcă să dea semnale în interior dar și către partenerii comerciali externi, că ieșirea se va face calm, în trepte și pe baza unor acorduri care să nu afecteze economia regatului.

Londra pledează în continuare pentru un NATO puternic, pentru continuarea sancțiunilor la adresa Rusiei, lucruri care se întâmplau și în perioada de dinainte de Brexit, și pune în discuție o nouă rundă de negocieri cu Moscova în privința conflictului din estul Ucrainei propunând chiar soluții cu privire la criza refugiaților din Europa. 

Acest lucru arată preocuparea Londrei pentru păstrarea unei legături strânse cu toate instituțiile europene și pentru păstrarea locului important în structurile NATO.

Liderii UE nu par totuși  capabili să găsească soluții la problema negocierilor cu autoritățile britanice deși se declară dispuși la negocieri dure. Blocul comunitar are de făcut față la numeroase provocări interne, mai ales că urmează alegeri importante în Germania și Franța, dar și provocări externe, legate de ascensiunea discursului anti Europa al liderului turc Erdogan, de problema celor peste 2 milioane de refugiați pe care Turcia îi are cazați pe teritoriul său și care constituie un element de șantaj la adresa Bruxelles-ului. 

Mecanismele greoaie din interiorul UE și imobilismului instituțiilor europene, duc la imposibilitatea luării unor decizii rapide, în momente hotărâtoare, iar acest lucru împreună cu numeroase legi impuse de la centru, au accentuat dorința britanicilor de a ieși de sub tutela europeană. Asta în cazul în care cei 2-3% dintre englezi care au înclinat balanța chiar și-au pus așa problema. Mă îndoiesc insă că au avut această capacitate de analiză și de sinteză( și mă refer strict la procentul de mai sus!).

Mai nou, după semnarea de către regină a actului care consfințește Brexit-ul( și după momentul invocării art.50, de la Bruxelles), au apărut cereri de reluare a referendum-ului de separare a Scoției de Regatul Unit, act care a ținut cu sufletul gură o întreagă Europă în 2014, așa că și Londra se confrunță cu provocări uriașe. Provocări pe care le va aduce 2017 și anii următori în contextul alegerilor căștigate de Donald Trump în SUA, despre care se știe că a susținut campania de ieșire din UE a Marii Britanii.

Zimbabwe- moșia lui Robert Mugabe

bancnota de 100 de trilioane

Zimbabwe este un stat situat în zona centrală a sudului Africii, fără ieșire la mare, aflat între Mozambic, la nord și est, Africa de Sud la sud, Botswana și Zambia pe rama vestică. Numită o perioadă Rhodesia de Sud, după numele englezului Rhodes care a explorat zona în 1891,  această țară are o structură etnică foarte omogenă, negrii bantu deținând 98% din populație.

Cu toate acestea, cei aproape 2% populație albă au condus țara o bună perioadă de timp. În 1965 primul ministru Jan  Douglas Smith, declară Rhodesia independentă, și ruperea monstrului politic postcolonial britanic numit Federația Rhodesiei și Nyassalandului( azi, Zambia, Zimbabwe și Malawi).

Minoritatea albă, proprietară de terenuri și fabrici, beneficiază de suportul necondiționat al Africii de Sud, ambele promovând politica de apartheid, asta în ciuda sancțiunilor economice internaționale( ONU, OUA), inclusiv ale Marii Britanii.

Anii ’70 sunt marcați de politica din ce în ce mai rigidă, absurdă și segregaționistă a guvernului de la Harare, ceea ce accentuează lupta pentru eliberare a negrilor, antagonizează puternic societatea și înmulțesc atacurile gherilelor antiaparthaid. În 1979 Marea Britanie preia pentru scurt timp controlul asupra țării, impune încheierea unui acord între minoritatea albă care deține pârghiile economice și majoritatea negroidă, care prevedea organizarea primelor alegeri libere și dobândirea deplinei suveranități.

Două mișcări rebele provenite din etnii diferite participă la negocieri, ZANU ( Uniunea Națională Africană din Zimbabwe) condusă de Robert Mugabe și sprijinită militar și financiar de China comunistă și ZAPU( Uniunea Poporului African din Zimbabwe), condusă de Joshua Nkomo, sprijinită de URSS. Prima acționa în Zimbabwe prin incursiuni de la bazele militare din Zambia, cea de- a doua acționa din Mozambicul vecin. Forțe armate ale Commonwealth-ului sunt trimise în țară, ca trupe de menținere a păcii, pentru a supraveghea încetarea războiului civil care dura de 14 ani, și care făcuse  zeci de mii de victime.

Alegerile din 1980 sunt câștigate de ZANU, iar liderul acestei formațiuni Robert Mugabe, devine prim–ministru. Conducerea din ce în ce mai autoritară, linia marxist –leninist-maoistă, luată de partidul de la putere, fac ca în 1987 să intervină o modificare constituțională, Zimbabwe devenind republică prezidențială. Astfel că fostul prim-ministru devine și președinte cu puteri absolute, reușind înclusiv absorbția fostului inamic politic, ZAPU, rezultatul fiind apariția unui partid unic numit acum ZANU-FP( Uniunea Națională Africană din Zimbabwe- Frontul Patriotic).

Ales și reales la fiecare 6 ani de către un parlament obedient, Robert Mugabe, menține sistemul autoritar de conducere a țării, dar în 1995 economia dă semne de stagnare și de criză, în 1998-2000 președintele aplică o nouă reformă agrară, prin care preia pământurile a peste 5000 de ferme deținute de albi, și le oferă micilor fermieri locali negri. Persecuțiile la care sunt supuși membri minorității albe, generează un val de migrație către Europa și către Africa de Sud. Un alt efect al naționalizării pământurilor este ieșirea țării din uniunea politică și economică a fostelor colonii britanice, numită Commonwealth.

Situația din  țară se deteriorează de la an la an, tensiunile sociale sunt în creștere, alimentate și de o decizie de distrugere a mahalalelor din apropierea marilor orașe și a capitalei, numită Operațiunea Murambatsvina, infectarea cu HIV a unui procent mare de populație, epidemiile de holeră și inflația uriașă din ultimii ani( a renunțat la monedă folosid monede din Africa de Sud și Botswana), distrug practic o țară cu o industrie diversă( a doua ca putere și complexitate după cea din Africa de Sud), o agricultură dezvoltată și intensivă, un mediu favorabil și o natură și o climă deosebită.

Dictatorul Mugabe, conduce în continuare o țară aflată în colaps, toate alegerile( ultimele în 2013) fiind considerate de observatorii internaționali ca fiind rezultatul unor presiuni și condiționări uriașe, la adresa populației și a firavei opoziții grupate în Mișcarea pentru o Schimbare Democratică- Tsvangirai( MDC-T).

Kosovo un stat care trăiește din orgolii etno-religioase

Un stat tânăr, apărut în 2008, în urma conflictului sârbo-kosovar, situat între Serbia la nord, Muntenegru și Albania la vest și Macedonia la sud.

În 1389, în zona Kosovopolje din sudul fostei Iugoslavii, are loc o bătălie foarte importantă între armatele sârbe și cele otomane, bătălie din care sârbii ies înfrânți și care pecetluiește soarta acestei țări pentru următorii aproximativ cinci sute de ani. 

Este transformată în provincie a Imperiului Otoman, câțiva ani mai târziu.
Azi, în zona de sud a fostei Iugoslavii, după ani de lupte și atentate teroriste se naște un nou stat, în care populația de origine albaneză deține un procent de 90%, iar sârbii doar 10 %.

Bătălia de la Kosovopolje reprezintă momentul în care turcii încep să impună religia musulmană locuitorilor sârbi sau albanezi, cei mai mulți dintre albanezi acceptă această nouă religie, ceea ce le conferă un alt statut în fața stăpânirii otomane, în timp ce sârbii nu renunță la religia ortodoxă (asta include și o latură religioasă a conflictului, pe lângă cea etnică).
Aceste elemente creează cadrul unor acțiuni de separare pe criterii etnice și religioase între sârbii care, deși erau în minoritate în această zonă, ei conduceau practic Iugoslavia de atunci.
După 1990 când statul iugoslav se destramă, în Kosovo apar mișcări de protest și grupări teroriste, care cer eliberarea kosovarilor de sub dominația sârbă, cea mai cunoscută este UCK- Armata de Eliberare din Kosovo, care inițiază lupte împotriva armatei sârbe, soldate cu mii de morți (inclusiv gropi comune și epurare etnică, din ambele părți) și cu peste 700 000 de refugiați kosovari (în special, în Albania și în Macedonia vecină), în aprilie 1999.
După retragerea sau mai bine zis, îndepărtarea de la putere a lui Slobodan Miloșevici și apoi după moartea acestuia, se creează condițiile pentru ca această republică autonomă din sudul Serbiei să-și declare independența în februarie 2008(multe state au recunoscut independența țării, la cererea SUA, dar nu și România, Spania, Slovacia sau Cipru- țări cu probleme etnice recunoscute).
Forțele ONU rămân în dispozitiv, numindu-se în continuare KFOR (Kosovo Force), forțe care numără și soldați și jandarmi români.
Iată cum visul naționaliștilor sârbi de a crea o mare Serbie, care să includă enclavele sârbești din Bosnia, Croația sau Macedonia, este destrămat, în așa măsură încât teritoriul sârbesc este ciopârțit azi și redus la o suprafață nesemnificativă în raport cu aspirațiile lor naționaliste.
Ambițiile politice și naționaliste ale lui Slobodan Miloșevici și ale altor politicieni sârbi, lipsa de viziune politică, implicarea Rusiei care a găsit aici teren fertil pentru acțiuni anti occidentale, administrarea haotică a tensiunilor etnice, au înjumătățit practic teritoriul Serbiei.

Azi, Kosovo este cea mai săracă țară din Europa, instituțiile democratice sunt încă în curs de înființare și de consolidare, tensiunile etnice amenință permanent statbilitatea tării, iar dependența de ajutorul financiar extern se perpetuează și fac din Kosovo un stat artificial, un stat asistat, care trăiește din orgolii etnice și religioase.

Somaliland- o încercare nereușită de înlocuire a no man's land-ului

Este un teritoriu desprins din Somalia, din partea de nord, nord-vest a acesteia, cu ieșire la Golful Aden, având ca vecini Djibouti în vest și Etiopia, plus regiunea secesionistă Ogaden, în sud. 

Este singura regiune din Somalia care are o administrare proprie, o armată sau un sistem sanitar și educațional funcțional.

Un teritoriu care dorește cu ardoare normalitatea unui stat democratic, a unor alegeri libere, după zeci de ani de război civil și nenumărate deturnări ale situației politico- militare.

Problema clanurilor dominante din diversele regiuni, granițele arbitrar trasate de cele trei puteri care au deținut porțiuni din teritoriul extins al triburilor somali din Cornul Africii, Marea Britanie, Franța și Italia, înarmarea excesivă a unor triburi și folosirea copiilor ca luptători de gherilă, sunt tot atâtea cauze ale disoluției statului somalez.

Pe acest fond, Abdirahman Ahmed Ali Tuur declară acest teritoriu ca republică independentă, ca urmare a unei conferințe de pace din 1991.

El face, însă, eforturi pentru reconcilierea dintre clanuri, participând activ și de pe poziții de forță la negocieri, militând pentru o soluție federală, singura care ar asigura o oarecare stabilitate țării. În 2003, un fost șef al servicilor de Securitate, Dahir Riyale Kahin, este primul președinte ales liber și democratic în Somaliland.

În ciuda eforturilor diplomatice, statul nu este recunoscut de nicio națiune și de nicio organizație politică africană sau mondială. Există câteva diferende interne în patru din cele 14 regiuni, unde autoritatea din Hargeysa – capitala țării- nu este recunoscută  și unde nici moneda declarată- șilingul somalilandez- nu este acceptat, tot din cauza neînțelegerilor dintre clanuri.

Noua insurgență islamistă Shabab, din restul Somaliei, de sorginte wahabistă și legată ombilical de Al Qaeda, și disputele de graniță cu nou creatul Puntland (alt teritoriu declarat independent din trupul Somaliei Mari) sunt probleme minore, care nu au  mai creat de ani de zile mișcări violente pe plan social sau politico- militar, asigurând o nesperată stabilitate, unui teritoriu parcă condamnat la război, sărăcie, foamete, secetă și genocid.

Bir Tawil -singurul loc din lume nerevendicat de nimeni

Bir Tawil & Hala’ib Triangle- regiune de graniță dintre Egipt și Sudan, aflată într-un fel dispută de mulți ani, efect al unor decizii aberante luate de guvernatorii britanici ai dominioanelor egipteano-sudaneze.

De jure, această regiune este un no man s land, administrat cumva de Egipt a căror trupe de graniță sunt mai active și mai bine dotate, în mijlocul deșertului Nubiei.

Interesant este că Triunghiul Hala’ib (n.a. punct albastru), cu ieșire la Marea Roșie, aflat pe teritoriul Egiptului, este dorit de Sudan, pentru că tribul de păstori de aici este apropiat cultural de un trib din zona de nord a Sudanului, iar  Bir Tawil, sub forma unui trapez(n.a.-punctul roșu), aflat la sud de paralela de 22 ˚ lat. N, pe teritoriul Sudanului, rămâne singurul teritoriu din lume, nelocuit și nerevendicat de nicio autoritate statală din lume.
Un statut incert, oarecum asemănător, dar în cadrul unui tratat al Antarcticii are și teritoriul Marie Byrd, de pe continentul de la Polul Sud.
Ca un fapt divers, un american a revendicat acest teritoriu, în 2014 pentru fiica sa Emily, pe care a declarat-o prințesă, călătorind până acolo și arborând un drapel special, în ceea ce el a numit Regatul Sudanului de Nord.

.

Swaziland sau Ngwane cu capitala la Mbabane-monarhie absolută

Un stat pitic dintre Africa de Sud și Mozambic, singura monarhie din lume unde regele, Mswati al III lea, are puteri nelimitate.

Anterior, fostul rege a abrogat constituția,  a introdus  starea de excepție, a interzis partidele politice și a dizolvat parlamentul, elemente care  au  anunțat trecerea la un sistem tradițional de guvernare tribal numit Trinkhundla bazat pe structurile de clan.

După 1996, regale Mswati, preia același sistem, și intră într-o uniune vamală cu Africa de Sud, Botswana și Lesotho, ceea ce asigură o stabilitate de invidiat acestei monarhii africane și investiții străine, în perioada apartheidului sud african.

Protestele grupurilor civice din Swaziland, au forțat autoritățile să inițieze unele reforme democratice și abia în 2005 este adoptată o nouă constituție, care însă nu prevede clar dacă sunt admise în viața politică, partidele politice. În acest fel, alegerile sunt un simulacru de independență, care nu fac decât să confirme că Swaziland rămâne singura monarhie absolutistă din lume.

,,Gluma" cu multe consoane din titlu, are legătură cu fostul nume al țării, asta în timp ce capitala a rămas neschimbată, aceeași Mbabane.

Croația și dictatura lui Tudjman

Croația este unul din cele șapte state desprinse, pașnic sau violent, din trupul marii Iugoslavii. Republica Socialistă Federativă Iugoslavia, este o creație postbelică a regimului comunist instaurat în vestul și nord vestul peninsulei Balcanice, care reunea Slovenia, Croația, Bosnia-Herțegovina, Serbia, Muntenegru, Macedonia. 

Al șaptelea stat rezultat este de fapt rupt din Serbia, și se numește Kosovo.

După separarea, prin referendumul din 1991, de Iugoslavia, izbucnesc conflicte între croații naționaliști, catolici, care alcătuiesc peste 75% din populație și sârbii din estul țării, care formează 12-14% din populație, de religie ortodoxă.

Dorința sârbilor de a crea o Serbie mare, face ca zona de est și de sud a Croației să-și declare independența și să alipească teritoriul numit Republica Sârbă a Crainei(Krajina) la Republica Iugoslavia( teritoriul rămas din Republica Federativă Socialistă a Iugoslaviei, care cuprindea Serbia și Muntenegru). Tensiunile și violențele dintre sârbi și croați, generează un răspuns ferm din partea ONU care trimit 14 000 de militari, forțe de menținere a păcii, ca forțe tampon între teritoriile locuite de cele două etnii.

Practic între anii 1991-1993, 1/3 din teritoriul Croației este ocupat de forțele sârbe, iar peste 400 000 de croați și bosniaci musulmani, se refugiază în statele vecine( Bosnia și Slovenia).

Alegerea lui Franjo Tudjman în funcția de președinte, în 1992 și 1997, un fost general în armata iugoslavă, cu vederi ultranaționaliste, duce la apariția unui regim  autarhic, autoritar, militarizat, naționalist, care luptă cu înverșunare pentru recuperarea teritoriilor ocupate de sârbi, din estul Croației și din regiunea numită Slavonia Orientală aflată la granița cu Bosnia.

Regimul dictatorial al lui Tudjman, aruncă țara într-o izolare politică și economică care creează în continuare tensiuni sociale, etnice și religioase, pentru că spre sfârșitul anilor ’90, în ecuația beligeranților întră și rebelii bosniaci musulmani, care destabilizează estul și sudul Croației. Ofensivele croate și bosniace în aceste teritorii, din 1995, duc la strămutarea a peste 200 000 de sârbi din autoproclamata Republică a Crainei.  

Sursele internaționale dau ca sigură moartea a peste 20 000 de croați, sârbi și bosniaci, la care se adaugă dispăruții în numeroasele gropi comune, rezultate din epurările etnice la care s-au dedat toate cele trei tabere.

Moartea lui Tudjman, în 1999, pune capăt unui capitol sângeros și trist din istoria fostei Iugoslavii, și deschide calea democratizării adevărate a țării și organizarea de alegeri libere, precum și a negocierilor de pace pentru reintegrarea teritoriilor devastate de război în spațiul croat independent.