vineri, 27 ianuarie 2017

Swaziland sau Ngwane cu capitala la Mbabane-monarhie absolută


Un stat pitic dintre Africa de Sud și Mozambic, singura monarhie din lume unde regele, Mswati al III lea, are puteri nelimitate.
Anterior, fostul rege a abrogat constituția,  a introdus  starea de excepție, a interzis partidele politice și a dizolvat parlamentul, elemente care  au  anunțat trecerea la un sistem tradițional de guvernare tribal numit Trinkhundla bazat pe structurile de clan.
După 1996, regale Mswati, preia același sistem, și intră într-o uniune vamală cu Africa de Sud, Botswana și Lesotho, ceea ce asigură o stabilitate de invidiat acestei monarhii africane și investiții străine, în perioada apartheidului sud african.

Protestele grupurilor civice din Swaziland, au forțat autoritățile să inițieze unele reforme democratice și abia în 2005 este adoptată o nouă constituție, care însă nu prevede clar dacă sunt admise în viața politică, partidele politice. În acest fel, alegerile sunt un simulacru de independență, care nu fac decât să confirme că Swaziland rămâne singura monarhie absolutistă din lume.
,,Gluma" cu multe consoane din titlu, are legătură cu fostul nume al țării, asta în timp ce capitala a rămas neschimbată, aceeași Mbabane.

luni, 16 ianuarie 2017

Croația și dictatura lui Tudjman

Croația este unul din cele șapte state desprinse, pașnic sau violent, din trupul marii Iugoslavii. Republica Socialistă Federativă Iugoslavia, este o creație postbelică a regimului comunist instaurat în vestul și nord vestul peninsulei Balcanice, care reunea Slovenia, Croația, Bosnia-Herțegovina, Serbia, Muntenegru, Macedonia. 
Al șaptelea stat rezultat este de fapt rupt din Serbia, și se numește Kosovo.

După separarea, prin referendumul din 1991, de Iugoslavia, izbucnesc conflicte între croații naționaliști, catolici, care alcătuiesc peste 75% din populație și sârbii din estul țării, care formează 12-14% din populație, de religie ortodoxă.
Dorința sârbilor de a crea o Serbie mare, face ca zona de est și de sud a Croației să-și declare independența și să alipească teritoriul numit Republica Sârbă a Crainei(Krajina) la Republica Iugoslavia( teritoriul rămas din Republica Federativă Socialistă a Iugoslaviei, care cuprindea Serbia și Muntenegru). Tensiunile și violențele dintre sârbi și croați, generează un răspuns ferm din partea ONU care trimit 14 000 de militari, forțe de menținere a păcii, ca forțe tampon între teritoriile locuite de cele două etnii.
Practic între anii 1991-1993, 1/3 din teritoriul Croației este ocupat de forțele sârbe, iar peste 400 000 de croați și bosniaci musulmani, se refugiază în statele vecine( Bosnia și Slovenia).
Alegerea lui Franjo Tudjman în funcția de președinte, în 1992 și 1997, un fost general în armata iugoslavă, cu vederi ultranaționaliste, duce la apariția unui regim  autarhic, autoritar, militarizat, naționalist, care luptă cu înverșunare pentru recuperarea teritoriilor ocupate de sârbi, din estul Croației și din regiunea numită Slavonia Orientală aflată la granița cu Bosnia.
Regimul dictatorial al lui Tudjman, aruncă țara într-o izolare politică și economică care creează în continuare tensiuni sociale, etnice și religioase, pentru că spre sfârșitul anilor ’90, în ecuația beligeranților întră și rebelii bosniaci musulmani, care destabilizează estul și sudul Croației. Ofensivele croate și bosniace în aceste teritorii, din 1995, duc la strămutarea a peste 200 000 de sârbi din autoproclamata Republică a Crainei.  
Sursele internaționale dau ca sigură moartea a peste 20 000 de croați, sârbi și bosniaci, la care se adaugă dispăruții în numeroasele gropi comune, rezultate din epurările etnice la care s-au dedat toate cele trei tabere.

Moartea lui Tudjman, în 1999, pune capăt unui capitol sângeros și trist din istoria fostei Iugoslavii, și deschide calea democratizării adevărate a țării și organizarea de alegeri libere, precum și a negocierilor de pace pentru reintegrarea teritoriilor devastate de război în spațiul croat independent.

vineri, 6 ianuarie 2017

Ecuador- modelul afro sud american de junte militare

Un stat situat în vestul extrem al Americii de Sud, traversat chiar de linia Ecuatorului, cu ieșire largă la Oceanul Pacific, către insulele Galapagos, care aparțin de acesta. Are o istorie zbuciumată presărată cu nenumărate conflicte, rebeliuni ale indigenilor și lovituri de stat, după modelul afro-sud american, al anilor tulburi 1960-1980. 
Președintele J.M. Velasco Ibara, este ales în 1934 și reales de cinci ori, cu mari majorități, până în 1972 când este înlăturat de la putere, de către armată, după eșecul reformelor sociale și a aplicării defectuoase a reformelor agrare.
O juntă militară preia puterea între 1972 și 1979, an în care este adoptată o nouă constituție și au loc alegeri libere, fără implicare militară. Cu toate acestea anii ’90, sunt parcă și mai tulburi din punct de vedere politic, în 1995 se reia,  cu mai multă violență conflictul de graniță cu Peru.
Cunoscut ca Războiul Cenepa( Alto Cenepa War), conflictul de graniță cu Peru, își are originile în 1941-1942 când, vecinul din sud, invadează regiunea Amazonului Superior, o zonă de peste 180 000 de kmp, care este cedată de Ecuador. Acest moment nu a fost uitat de ecuadorieni, așa că tensiunile  mocnite dintre cele două armate au mai avut momente sângeroase în 1981( incidentul Paquisha) și 1995( doborâre de elicoptere și avioane), toate întâmplate pe linia Cordillera de Cóndor.
Odată ce Ecuadorul a descoperit în partea sa de regiune a Amazonului Superior, zăcăminte uriașe de petrol, cererile pentru renegocierea acordului de la Rio, din 1942, când a cedat sudul țării practic Perului, au devenit din ce în ce mai vehemente. Acest conflict teritorial a devenit între timp, cel mai lung din întreaga emisferă vestică, de după al Doilea Război Mondial.
Cu un discurs populist, la alegerile din 1996, este ales președinte Abdalá Bucuram Ortiz, destituit un an mai târziu pentru incapacitate psihică, cel ce îi urmează este arestat pentru corupție și subminarea economiei naționale, iar Jamil Mahuad Witt, ales în 1998 este obligat să se retragă în 2000, în urma unui puci militar. Criza economică din anii 2000, duce la prăbușirea monedei naționale, moment din care noua monedă a statului este dolarul american, PIB –ul scade cu peste 7% ceea ce aduce Ecuadorul în imposibilitatea de a-și mai plăti datoria externă.
Circulă diverse scenarii cu privire la cauzele care au generat această criză financiară și mai ales în legătură cu efectele și soluțiile găsite pentru ieșirea din criză. Ecuadorul mai are și astăzi datorii neplătite din acea perioadă. 
Un lucru este cert, Ecuadorul bogat în petrol, banane, creveți și pește, este un stat care depinde de prețul petrolului, de bugetul rezultat care a fost administrat haotic zeci de ani,de fenomenul El Niño produce ciclic pagube uriașe culturilor agricole, iar lipsa reformelor structurale și lupta împotriva corupției sunt tot atâtea cauze, care duc Ecuadorul pe marginea prăpastiei sociale. Mișcările indigenilor, descendenți din marele popor incaș, nemulțumiți de împărțirea pământurilor și de reformele agrare, pun presiune constantă pe guvernele perindate la putere din 2000 încoace.

Președinte Rafael Correa face eforturi în continuare, pentru stingerea datoriei externe rămase de la criza din 2000 și pentru reducerea șomajului și a decalajelor din societatea multietnică și multilingvistică ecuadoriană.